-
Două mari valori: Dumitru Stăniloae şi Lucian Blaga, puncte de contact
Ultimul dintre cele patru distihuri ale „poeziei” Cerească atingere”, publicată de Lucian Blaga, în iarna anului 1931, în revista „Gândirea”, reluată în placheta „La curţile dorului” (1933), reflectă - credem - experienţa extatică: „S-a întors, ah, în lume o stea/Mi-s mâinile arse de ea”. Amploarea polifonică a versurilor, distincţia şi discreţia discursului liric au contribuit la înnoirea literaturii naţionale, dar şi la potenţarea, lărgirea obiectului cercetării filosofice. Acest efort de sinteză, care lua în discuţie etosul românesc şi geografia spirituală, a stimulat şi o atitudine critică, profund echilibrată din partea mai tânărului savant Dumitru Stăniloae. „Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie” (Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1942) ilustrează o formă de expresie a pedagogiei sacre, pentru evitarea oricărei ispitiri filosofice. Cucernicul profesor se arăta dezamăgit, după lectura unor eseuri, pentru că Lucian Blaga nu a reuşit a fi „descoperitorul unor adevăruri de temelie a vieţii, aşa cum le cuprinde nedezvoltat viziunea creştin-ortodoxă”. Cel care avea să scrie că „viaţa lui Hristos a devenit viaţa noastră”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2010) corijează ferm unele enunţuri ale poetului-filozof care, fiu de preot ortodox, considera în „Religie şi spirit”, că „Ortodoxia a fost asimilată din matricea grecească şi bizantină de către spiritualitatea românească”, sugerând, insuficient motivat, că religia s-a subordonat stilului. Întrebarea părintelui Stăniloae are valoare mnemonică: „A existat un popor român înainte de a fi creştin şi ortodox?” Teologul grec Christos Yannaris atrăgea atenţia supra „înstrăinării de adevărul Bisericii”. Pentru îndreptare, „nu sunt necesare doar cunoştinţe teologice, ci participare la modul de viaţă al Bisericii”. Spre acest „mod de viaţă” îl îndemna Părintele pe contemporanul său: „Există în om un elan după realitate, cum recunoaşte şi Blaga. Aceasta este poate şi cea mai adâncă esenţă a omului. Dar elanul acesta singur - până nu se întâlneşte cu realitatea ultimă, până nu i se descoperă”, nu e credinţă, ci zbucium (...) Satisfacerea acestui elan o realizează realitatea ultimă în cea mai mare măsură, prin revelarea ei care transformă zbuciumul omului în certitudinea existenţei şi a unei prezenţe tainice a ei. Întrucât de când există omul, există credinţă, de când este el, a avut parte de Revelaţie. Umanitate fără credinţă nu este posibilă. Dar nici credinţa fără revelaţie".Un strălucit teolog contemporan, părintele profesor univ. dr. Vasile Răducan, duce mai departe această meditaţie creştină: „Important este ca omul să creadă, adică să intre în relaţie cu un Dumnezeu viu, nu cu unul memorial, de care doar să ne aducem aminte” (Ziarul Lumina, mai, 2013, pg. 8). Cerem îngăduinţa să mărturisim că ani în şir ne-am îndemnat studenţii să admită că itinerariile mătăsoase ale imaginarului presupun neostenite îndreptări. În încercarea de a regândi contribuţia lui Lucian Blaga la evoluţia poeziei religioase româneşti, parcurgem un prin cerc hermeneutic. Pretutindeni în opera sa poate fi ascultată o elegie a fiinţei, o aspiraţie şi un „dor” metafizic, pentru revelaţia „transcendentului care coboară”. Cuvântul părintelui Dumitru Stăniloae a rodit.
Simplitatea şi cumpătarea poeziei lui Blaga pot fi comparate cu virtuţile zugravilor ortodocşi, un choral de Rubliov din spaţiul înduhovnicit răsăritean, care adunau culorile din lumea misterioasă a Ideii, o lume nevăzută, cum scrie Blaga, „cu ochii trupeşti şi ascensionalitatea transcendentală are aşadar o însemnată, unificatoare componentă spirituală profund creştină, pe care Lucian Blaga o cultivă ca pe o constelaţie de valori „de revelaţie”. În aceşti termeni, credem, poetul iluminează metafora melancoliei despre care regretatul tânăr savant Ioan Petru Culianu spunea că reprezintă „aspiraţia către Patria celestă”. În această „aspiraţie către Patria celestă” s-au regăsit în preajma ceasurilor de încercare a unei istorii maladive, cei doi mari români: teologul Dumitru Stăniloae, purtând chivotul românesc al Filocaliei, şi filozoful Lucian Blaga, cel care în „Tristeţe metafizică” recunoştea: „Acum mă plec în Lumină...” E un moment de smerenie, „un antidot la tendinţele destructive, la dizolvarea umanului” (cum spunea cu un deceniu în urmă, la Congresul Internaţional de Teologie, dinstinsa doamnă profesor Lidia Stăniloae). Lumina cea nevăzută, în deplina lucrare răsăriteană, reuneşte încă odată, într-o „cerească atingere”, două mari valori ale românităţii creştine.
Anul comemorativ Dumitru Stăniloae (1903-1993): „Cerească atingere...” Scris de Prof. univ. dr. Virgil Ţigănuş
Mai multe din această categorie:
