Este impresionant cum o tradiţie veche de peste 8.000 de ani se mai păstrează încă şi în zilele noastre, chiar dacă este întreţinută mai mult din considerente comerciale. Cu toţii ne amintim cum bunicile noastre, chiar de 1 Martie, ne legau la mână aţa de mărţişor aşa cum au primit şi ele la rândul lor în copilărie. Numai de noi depinde ca această tradiţie să fie transmisă nealterată şi copiilor noştri, care la rândul lor o vor preda generaţiilor viitoare. De aceea trebuie să avem grijă ca tradiţia de mărţişor să nu se rezume strict la cumpărarea acestor obiecte, fără a le explica măcar în câteva cuvinte care este încărcătura lor simbolică aparte.
Că obiceiul era practicat de locuitorii spaţiului balcanic de acum multe mii de ani, dovadă stau descoperirile din situl arheologic de la Schela Cladovei din Mehedinţi, unde au fost găsite coliere de care erau agăţate mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, care datează de acum 8.000 de ani. Potrivit etnologilor, există dovezi care atestă faptul că acest obicei s-a păstrat neîntrerupt pe teritoriile locuite de români, una dintre ele fiind aşa numita „funia timpului”, împletită de bătrânele din satele din zona Orăştie.
Întâi a fost doar firul
Puţini ştiu că în unele părţi, în vechime, mărţişoarele erau făcute din lână albă sau neagră (simbolizând lumina şi întunericul, frigul şi căldura), împletit într-o mică funie, care însemna funia timpului. Aceste prime mărţişoare se dădeau de către mame copiilor. Înainte de a răsări soarele, se sculau mamele şi pregăteau în taină mărţişoarele acestea modeste, pe care le legau la mânuţa copilului, urându-i sănătate. Mai târziu, tot din lână, s-au împletit mărţişoare în alb şi roşu. Albul semnifica puritatea, iar roşul, culoarea sângelui, semnifica vitalitatea, viaţa. Cu timpul, a apărut şi obiceiul ca la acest şnur să se prindă şi un mic medalion, în special de argint sau de aur. Aceste mărţişoare se purtau legate la mână fie până la sosirea primelor berze, fie până la înflorirea pomilor, primăvara, când era obiceiul ca mărţişorul să se ia de la mână şi să se ducă la un pom, să se prindă în ramurile lui şi apoi se observa cu foarte mare atenţie ce se întâmpla cu pomul. Exista o credinţă adânc înrădăcinată că între pomul care primea mărţişorul şi cel care i-l dăruia se crea o relaţie specială. Dacă pomul rodea frumos, persoana respectivă avea să fie sănătoasă tot anul.
Bănuţul era apoi purtat la gât. Există şi unele regiuni unde fetele cumpărau cu acest pandantiv caş şi vin, crezând că astfel, tot anul vor avea faţa albă şi obrajii rumeni.
Acelaşi simbol, mai multe legende
Cea mai răspândită legendă a Mărţişorului vorbeşte despre o bătrână răutăcioasă, pe nume Dochia, care avea un fiu, pe Dragobete. Acesta s-a căsătorit, iar într-o zi geroasă de iarnă, Dochia şi-a trimis nora să culeagă fragi. Nora aplecat plângând în pădure. Atunci a apărut un bărbat care se numea Mărţişor şi care, cu puteri magice, a ajutat-o. Văzând fragii, bătrâna a crezut că a venit deja vara şi a plecat cu oile pe munte. Pe drum s-a făcut cald şi a început să-şi dea jos, pe rând, cele nouă cojoace. Un frig aspru a prins-o însă în vârful muntelui şi a îngheţat-o împreună cu animalele. Se mai spune că pe drumul către munte Dochia a împletit un şnur din lână albă şi roşie.
O altă legendă spune că soarele a fost furat de un balaur. Într-o zi, un tânăr voinic s-a hotărât să-l salveze. A găsit castelul zmeului s-a luptat, până l-a doborât. Slăbit de puteri şi rănit, tânărul a eliberat soarele care a reînviat natura. Oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpada unde au răsărit ghiocei. De atunci tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul roşu. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului.
Crăiesele este o altă frumoasă legendă populară. La marginea unui sat trăiau o femeie cu fiica ei, care era tare bolnavă. Într-o zi, pe când torcea şi plângea de mila fiicei sale, o caleaşcă de foc trecu dinspre pădure spre sat. Era Crăiasa Primăvară care, aflând de ce e necăjită, i-a dat un caier de foc şi i-a spus să-l toarcă fir subţire, să facă o fundiţă s-o pună pe pieptul fetei care se va însănătoşi. Femeia se apucă de lucru. Dar caierul îi ardea degetele şi-i era cu neputinţă să răsucească un firicel cât de mic. Începu să plângă cu lacrimi grele, când o altă caleaşcă de zăpadă se opri în dreptul colibei. Era Crăiasa Iarnă, care, auzind necazul femeii, îi dădu un caier de zăpadă, care cu răcoarea lui să potolească fierbinţeala firului de foc şi o sfătui să le toarcă împreună. Femeia se puse pe tors răsucind fir roşu de foc, cu fir alb de zăpadă. Apoi legă o fundiţă de pieptul fetiţei. Aceasta îndată prinse putere şi sări din pat şi-şi îmbrăţişă cu drag mama. De atunci, în fiecare prag de primăvară, femeia împletea fundiţe alb-roşii, împărţindu-le oamenilor din sat, să le aducă sănătate şi bucurii.
