Militar, topograf-geodezist, fotbalist, cineast, caricaturist, om de televiziune la Antena, scriitor. Cam aceasta e lista de meserii sau patimi care ar trebui trecută într-o notă biografică în dreptul lui Octavian Covaci, născut în 1941, la Tecuci, din întâmplare (sau nu!), pe vremea când părinţii săi se refugiau din Basarabia.
„Tată şi bunic. Am două nepoţele, ultima are de-abia o lună”, completează el, jumătate în glumă, jumătate pătruns de seriozitatea rolului.
De Galaţi, în afară de faptul că are în prezent expuse lucrări la Salonul Internaţional de Caricatură de la „N. Mantu”, îl mai leagă şi altceva. Pe vremea când era topograf-geodezist în armată, prin anii 60, a lucrat la drumul care leagă Ţiglina IV de Combinat.
La cinci ani şi-a luat atestatul în caricatură
Dacă pe celelalte „meserii” le-a mai trădat din când în când, caricatura i-a rămas aproape tot timpul. Iubitorii de umor desenat îi ştiu lucrările din „Urzica” şi din revista „Amfiteatru” - fondată de Băieşu, la care „au făcut şcoală” mai mulţi adepţi ai condeiului ascuţit bine. Colegii de breaslă îl invidiază pentru premiile importante pe care le-a câştigat de-a lungul timpului, la concursurile naţionale şi internaţionale.
Despre debutul său a scris într-o povestire - „Caricatura ca patimă, nu ca amantă” - care va face parte integrantă dintr-un volum ce urmează să i se publice cât de curând sub titlul „Clătite cu dulceaţă de cireşe amare”.
„Aveam vreo cinci ani. Eram bolnav şi nu aveam voie să ies să mă joc. Atunci bunică-mea mi-a dat nişte creioane şi hârtie, ca să-mi ocup timpul şi mi-a zis s-o desenez. Am început să trag linii, sus, jos, în stânga, în dreapta. Intrigată, bunică-mea m-a întrebat ce fac acolo. Pe tine, dar am început cu ridurile, i-am spus. A luat desenul şi l-a strâns bine: «Lasă, când ai să vii la mine să-mi ceri ceva, am să-ţi arăt desenul!» Reuşisem s-o înţep destul de bine…”, râde Octavian Covaci, amintindu-şi că desenul său a stat multă vreme printre hârtiile pe care le strângea bunica sa într-o casetă unde ţinea acte importante.
Năzbâtii cu Ştefan Iordache
Dacă de succesul său în caricatură nu s-a mai mirat nimeni mai târziu, pentru toţi a fost o adevărată surpriză, când la 28 de ani a hotărât să renunţe la geodezie şi armată şi s-a înscris la examen la Academia de Teatru şi Film (ATF), secţia operatori.
„Lui Ştefan Iordache îi datorez decizia mea. Vin odată din creierii munţilor, plin de praf şi mă întâlnesc cu el, proaspăt ferchezuit, la cârciumă, roiau fetele în jurul lui. Atunci am hotărât că trebuie să cobor din vârful munţilor şi să fac altceva cu viaţa mea. Pe Ştefan îl ştiu de copil. Eu, el şi celebrul handbalist Gheorghe Gruia am fost prieteni nedespărţiţi o perioadă. Făceam numai năzbâtii. Eram chiulangii de mare clasă şi băieţi în găştile de cartier, alături de Dumitru Pârvulescu, care a devenit campion olimpic la lupte. În niciunul dintre noi nu se citea, pe vremea aceea, ce vom face în viitor”, îşi aminteşte amuzat caricaturistul.
De 27 de ori „Un bărbat şi o femeie”
La ATF a fost admis din prima, pe vremuri când erau doar 7 locuri la operatori şi 150 de candidaţi: „Înainte să dau la academie, lucram în munţi, la nişte trecători. Pe vremea aceea, venea în sate caravana cu filme. Coboram din creierii munţilor să vedem filmul. Azi într-un sat, apoi în următorul”.
„Caravana avea un singur film, care a trecut prin toate satele şi cătunele din jurul muntelui unde lucram. Aşa am văzut «Un bărbat şi o femeie» a lui Claude Lelouch de 27 de ori. Ce credeţi că mi-a căzut la examen? La alegere «Un bărbat şi o femeie» şi «Pădurea spânzuraţilor». E lesne de înţeles despre ce am scris… A fost şi o chestie de noroc”, povesteşte umoristul.
După absolvire, a lucrat mulţi ani la Studioul Cinematografic al Armatei ca scenarist, operator imagine şi regizor. A semnat imaginea la aproximativ 400 de filme, multe dintre ele fiind răsplătite cu premii. După pensionare, a lucrat la Antena 1, până în 2006.
Printre ultimii mohicani ai caricaturii
Din 1962, când a debutat în revista „Sport”, a publicat peste 3.000 de desene umoristice în ţară şi peste hotare. Constată cu strângere de inimă că, în timp ce pe plan mondial se vorbeşte de caricatură ca despre a opta artă, la noi din ce în ce mai puţini se interesează de acest gen:
„Ar trebui să se facă şcoală. La arte plastice, la secţia grafică, ar trebui să se facă şi grafică umoristică. Altfel se va pierde o tradiţie frumoasă. Sau poate şi înflorirea caricaturii ţine de o vreme deja apusă. Prin desen se puteau strecura multe idei care treceau de cenzură… Dar asta e altă poveste”, mai spune cu părere de rău.
Discuţia noastră a durat ore în şir. Fiecare meserie şi patimă a sa, cu amintirile de rigoare. În urmă cu 68 de ani, la Tecuci, s-a născut Octavian Covaci. Iată-l acum restituind locurilor natale povestea vieţii sale bogate, într-o după-amiază de aprilie, la Galeria „Umor la etaj”, de la Viaţa liberă…
Explicaţie foto: Octavian Covaci chiar seamănă cu prietenul său din copilărie, Ştefan Iordache
