Astăzi, 8 mai, se fac zece ani de când poetul Ion Chiric ne-a părăsit. „Un om de litere, talentat şi calificat în munca lui, un om care ştia să vorbească cu semenii, să-i încurajeze pe toţi tinerii care voiau să debuteze în poezie sau în literatură, un prieten capabil nu numai să-ţi dea un sfat de specialitate, dar chiar să te încurajeze cu o vorbă de bine, să te sprijine, să te pună pe calea cea dreaptă”, după cum îl descria poetul Viorel Dinescu.
* * *
Inedite
Drum spre zeiţă
Ziua e muntele meu de cenuşă
E o Golgotă
Cu soare albastru.
Când ajungi în piscul ei
Nu mai vezi nimic. Nici
În tine însuţi.
Speranţa este în întâlnirea
Cu zeiţa cea bună-noaptea.
(Ion Chiric)
* * *
Paul Sân-Petru: Timpul marcat, vremea care ne marchează
Vorbim prezentul, atâta prezent, uite, nici nu mai e, pentru că începem deja să transcriem trecutul. A spune acum că „el era un…” şi nu mai este, şi nu mai este nici, iată abominabilul existenţial abătut asupra noastră.
Nu pot însă să mă adresez acestei apuse existenţe altfel decât direct, ca de la o existenţă la alta. Aşadar, cred, IOANE CHIRIC, Nelule al nostru, că şi tu ai fi simţit la fel pentru un prieten, chiar şi pentru unul ca mine. Vulnerabilul este în noi, tendonul lui Achile migrează peste toată fiinţa, găsindu-se punctual de minima rezistenţă.
Uite ce imprudenţă, dar aşa îmi trebuie, un tribut de jale trebuie să-l dăm fără eschivă şi anestezie, uite deci, parcă am realizat deja o întâlnire cu tine şi am depănat amintiri de tinereţe, de viaţă, vai, şi de moarte. Dar cine ştie, poate cândva, undeva, într-o cu totul altă lume, vom relua aceste amintiri, în care tu să nu mai fii atât de tăcut, în care vom vorbi desigur şi despre poezie şi, mai ales, vom scrie la o masă unde va sta un înger, cu mana întinsă şi cu voce dreasă, gata să ne recite poemul aşa cum numai el ştie s-o facă.
Până atunci, dragă Nelule, cred că tot la revedere şi nu adio trebuie să-ţi spun, o revedere, Domnul ştie, pe curând sau pe mai târziu!
* * *
Nicolae Colceriu: Cântec din cer
Un om fără timp, poetul Ion Chiric schimba în vis vorbe de taină cu Dumnezeu, ca într-un preludiu al tăcerii. Această revelaţie privilegiată în bucuria de a fi ascundea, gravă şi înfiorată, o nelinişte neînţeleasă încă: „Mă scurg încet, spre rădăcini alunec, / îmi simt pe lucruri sufletul prelins / şi trec tânjind cu teamă spre necunoscut”.
Poate că sfârşitul a-nceput din copilărie şi adolescenţă când, plecând din sat, a pierdut obiceiul de-a număra, în nopţile de vară, stea după stea. Din când în când, privind în urmă, a făcut bilanţul risipirilor în viaţa elementară:
„Câteva piscuri pentru creşterea iezilor / am ridicat în munţi / şi-am săpat un clopot / să chem din nemărginire soarele. / Încrezător în propria-mi temelie / spre dulcele miez al faptelor / mi-am ridicat gândurile, mâinile sufletului”. Cugetul e înălţime pură mereu neliniştită de-ntuneric.
Şi a venit încă o dată un glas din cer: „Mi-a apărut în vis Dumnezeu / supărat, trist, neînţeles / „În lume nu e chip de rămânere / când întâmplările s-au terminat. / Aceasta, mi-a zis, a fost viaţa ta, / atâtea întâmplări am avut pentru ea”.
Neputându-şi opri coborârea, vremelnicul avea conştiinţa că „poate trecând printr-un spaţiu fără timp / îmi voi găsi propria taină - / a mea şi a fiinţei mele”. A consemnat pentru semeni, testamentar: „Las poeţilor bucuria / de a avea o / suferinţă curată şi adâncă. / Poezia numai aşa / singură se scrie”; „Noi suntem spiritele fără de vârstă / şi fără alinare”.
Decantările propriului destin i-au aşezat sufletul în raiul poeţilor, lângă un cântec distinct în curgerea timpului care i-a fost hărăzit. Însoţit de regretul că „fără mine, pe lume/ nu va fi mai multă linişte/ şi nici mai puţină suferinţă/ ci doar/ o iluzie în minus”.
Acolo, pe dealurile copilăriei şi-n casa părintească, la Gohor, unde-a crescut „în propria lumină” şi-aici, în preajma familiei, în ceasul pios de reculegere stăruie încă uimirea poetului: „Doamne, cum devin unii oameni fluiere / alţii flaute, chitare!” Astăzi Ion Chiric este orgă pentru un postludiu lângă o stea.
* * *
Apostol Gurău: „Eticul etern!”
După zece ani de la moartea poetului Ion Chiric, cel mai lesne îmi este să strig: Nu era frivol! Era o natură gravă! Eticul etern!
A citit enorm literatură, istorie, filosofie. Biroul de corespondent de presă era întotdeauna acoperit de cărţi, în teancuri. Mi-a împrumutat „Tragicul…” lui G. Liiceanu, nu i l-am înapoiat, i-am cumpărat altă ediţie! (Nu-l găsesc pe Ion Chiric în marile dicţionare ale literaturii române, mă simt vinovat!)
Versurile lui respiră gravitate şi sunt severe:
„Acum ştiu ceva mai bine;
cugetul e-o înălţime pură,
mereu neliniştită de-ntuneric!”
„Îmi adulmecă urmele, arde
ca un fitil presimţirea ( …)
Îmi adulmecă, ah, până şi gândurile,
până şi rădăcinile sentimentelor”.
„Singurătatea e domeniul meu moştenit (…)
E o insulă cu mari păduri de iluzii
Şi cu fântâni adânci, asemenea
durerilor orgolioase”.
„Mă trezeşte noaptea cugetu-mi în flăcări:
Cine mi-l aprinde, cum să-l sting ? (…)
Nu mi-i deloc cald. Cine mi-l aprinde
Şi cum să-l sting?”
* * *
