O carte de debut poate prea puţin remarcată, dintre cele care au fost publicate în ultimii ani de autori gălăţeni, este volumul lui Alexandru Maria, apărut în 2012 la editura revistei “Convorbiri literare”, de la Iaşi. Fără a fi explozive, textele lui Alexandru Maria sunt genuine, respiră talent şi bun gust şi pot constitui preludiul unor viitoare manifestări poetice remarcabile. A. M. are un excelent simţ al limbii, iar călătoria la capătul textelor lui este agreabilă, fie şi numai prin acest lucru. Chiar şi acolo unde textele devin poate puţin prea baroce şi prea dense, consumarea lor nu este supărătoare, ci poate chiar încânta.
“Omul metodă” din titlu este o ironie. Omul metodă este un spectru, într-o lume în care metoda şi-a pierdut sensul, o entitate inutilă şi vaporoasă şi, nu în ultimul rând, cinică. Lumea lui A. M. este fragmentară, spectrală şi pulsatilă în acelaşi timp, o lume observată deopotrivă concentrat şi distrat, o lume în care minuţia observaţiei dă uneori textului tuşe suprarealiste. Metaforele lui A. M. par distilate din concret, trecute printr-alambic sau, de ce nu, printr-un athanor. Frumuseţea din lume, atâta câtă mai poate fi găsită, este recuperată de privirea (lipsită de metodă) a poetului. Citez pe larg unul dintre momentele foarte reuşite ale volumului: “fiţi atenţi câtă poezie zace în lume, de la cărăbuşul fără un picior şi carapace ruptă până la pasărea măiastră care nu există, de la violetele albe de pe balconul cu soare al mamei până la uriaşul sequoia pe care nu-l voi vedea vreodată, de la cascada îngerului şi până la apa căzătoare în veceu, fiţi atenţi, că numai acu mă simt poet, care e acelaşi lucru cu a spune că numai astăzi mă simt fiind fiinţă”.
A.M. reuşeşte adeseori să scape prea-multului lingvistic şi să obţină o complexitate reală, substanţă autentică pentru lumea lui poetică, o lume fabulată la graniţele realităţii şi limbajului. Deşi dă senzaţia că participă la trama lucrurilor şi la poveştile oamenilor, poetul are mai degrabă imobilitatea unui buddha, neliniştit şi obosit în acelaşi timp, o vitalitate de bondar lipsit de rost: “astăzi se anunţă o zi senină mergând pe stradă, cocon de haine din punctul a până în punctul b, o muscă fără cap sau un bondar fără ace pe care îl legi cu o funie de gât şi îl laşi să zboare ca şi cum te-ar mai putea înţepa.”
La întrebările omului metodic (putem bănui că una dintre marile întrebări), nu se poate răspunde decât cu o scotocire neputincioasă a buzunarelor: obiecte alăturate inutil, incapabile să se lege, incapabile “să facă” sens. “Omul metodă aplecându-se înspre urechea mea, răutăcios, ridicând din umeri şi întrebând ceva (ce contează). Eu, oprindu-mă. mi-am plecat ochii, cu un uşor rictus, de parcă i-aş fi aşteptat de o viaţă întrebarea… mâinile au coborât şi s-au afundat în buzunare. un baton de ciocolată, un pachet de ţigări, o cutie de chibrituri, şerveţelele nazale, cartea de identitate.”
Omul metodă, simbol al raţiunii (pe mine,, cuvântul “metodă” mă duce invariabil cu gândul la Descartes) este răutăcios (ca un “trickster”din legendele amer-iindienilor) şi totodată nepăsător, ridicând din umeri. Ambiguitatea acelui “ce contează” din paranteză, despre care nu ştim dacă este o întrebare retorică sau un atribut al întrebării puse în secret, dă versului o tensiune remarcabilă. Compania bântuitoare a omului metodă, apariţie dintr-o lume în care indubitabil “e ceva putred, dă seama de tot teatrul hantologic al lui A. M. Ni se desfăşoară înainte o lume a minciunii (“e o minciună, îţi spun, nu e nici o femeie frumoasă, goală, cu spatele la tine”), a riturilor desfăşurate ironic (“de obicei, omul metodă se îmbăia o dată pe zi, la lumina lumânărilor (se ducea foarte des la biserică, ăsta era modul lui de a fi ironic”)), o lume pe care poetul o resimte ca pe o vină (“orice aş face, omul metodă mă va urmări mereu, cu o ţigară în colţul gurii/şi îmi va spune că este numai vina mea”).
A.M are toate mijloacele artistice pentru a evolua, iar acest volum de debut ne poate face să sperăm la o evoluţie reală. Există în scriitura lui destulă viaţă aşteptând să fie adusă la formă (una poate mai concentrată şi mai esenţială). Îl aşteptăm cu interes.
