* Sterian Vicol: „Memoria lui Femios (III) - Ielele şi elegiile lui Terian”
A treia carte „Memoria lui Femios” continuă călătoria lirică a autorului într-o parabolă. Să reamintim cine-i Femios şi de ce însoţeşte el expresia artistică, de ultimă oră, a cunoscutului poet. Femios a fost un aed la curtea lui Ulise, fiind ales să le cânte pretendenţilor la mâna Penelopei în absenţa soţului ei. Când Ulise a revenit în patrie, aedul a fost scutit de crunta pedeapsă, deoarece s-a aflat că a fost constrâns să-i distreze pe pretendenţi. Spuneam cândva că Nichita Stănescu a dat o inspirată interpretare prezenţei lui Femios, numindu-l „colegul nostru Femios, poetul”. Este vorba despre un poet „aflat sub vremi”, cum ar spune cronicarul. Pentru că, referindu-se la Cântul al XXII-lea al Odiseei, „Nichita descoperă naşterea literaturii, ca dorinţă a omului de a supravieţui”, precum afirmă Isabela Vasiliu-Scraba, autoarea unui studiu care a surprins prin noutatea interpretării date de marele poet acestui fapt mitologic. Un argument este chiar spusa lui Femios: „Peţitorii au fost mulţi şi m-au silit, de aceea am cântat la masa lor.” Starea/ preocuparea/ destinul lui Femios constituie, cum spuneam, o parabolă în înţelegerea condiţiei poetului. Un biet aed aflat într-un loc şi un timp, la a căror alegere nu a putut participa. Aşa încât, precum aminteam la întâmpinarea primului volum din ciclu, „Memoria lui Femios” e un titlu foarte frumos, bine ales, povestea lui Femios, contemporanul nostru, care îşi pune memoria la dispoziţia acestui timp, dă un plus de şarm, de mister şi de autenticitatea scrierii.
Noua carte îşi trage substanţa din aceeaşi vreme de început de lume, lume ce a născut Poetul, versurile atestând urmele profunde lăsate de acel timp în memoria sa lirică. Autorul aminteşte şi acum de Râpa Zbancului, de alte repere din copilărie, de părinţi; un bătrân orb, înţelept, despre care povestise într-un interviu luat de Angela Baciu-Moise, în urmă cu 12 ani, dă titlul unui grupaj de 31 de poeme: „Drumul cârtiţei sau Învăţături în casa bătrânului orb”, unde cea dintâi secvenţă sună aşa: „Şi cine mai cântă roata/ Gura cine-şi mai bate/ Să spună ceva despre ea?// Şi totuşi bătrânul, la poartă,/ Odihnindu-şi oasele pe-o roată-ngropată,/ Numai margine-n pământul pietrificat,/ Cântă, mai cântă cu plânsul abia adiind/ Stejarul cel tânăr, naufragiat/ Dinaintea naşterii lui!”
„Ielele şi elegiile lui Terian”, cum este subintitulată cartea, evocă frânturi din conştiinţa copilului/ tânărului de atunci, toate trecând prin locurile dragi, de demult. Precum Femios, aedul antic, Terian îşi zice, „abia adiind”, cântecele, drept mărturii ale acelui timp fără întoarcere, recăpătându-şi putinţa de a vedea acum ceea ce nu putea vedea atunci. Sunt numeroase referiri la însemne din natură şi personaje rămase în urmă, cartea pare uneori un jurnal liric, elegiac fireşte, cu atât mai pătrunzător, mai aşezat în simţirea celor care-l receptează. În răstimpuri, un colţ al cortinei de timp, dat la o parte, ne lasă să surprindem gestul creaţiei: „Mâinile tale în mâinile mele/ luminează fereastra din/ dreptul stejarului tânăr -/ Aproape de neatins, Poetul/ scrie c-o balerină care/ dansează pe terasa de deasupra/ mării, dând vina pe poem...// Între mâna singură a mea/ şi pescăruşii tăind orizontul,/ tremură manuscrisele mele/ cum frunzele toamnei la uşa/ mănăstirii demult părăsite!// Când mâinile tale se desprind/ de mâinile mele, se face noapte/ şi-n dansul balerinei adie/ imaginea stejarului tânăr!” („Manuscrisele tale”).
Autor a numeroase cărţi, cu importante distincţii obţinute şi referinţe critice care-i certifică izbânzile literare, Sterian Vicol le oferă cititorilor săi prin aceste noi „Memorii ale lui Femios” subtile ziceri pentru suflet. Din ele nu putea lipsi condiţia poetului, a celui care poartă cu sine anii din alt veac. Precum în poemul „Scrisul verde”: „Ce are veacul încă tânăr cu/ mansarda mea, c-un singur geam,/ unde nici păianjenul cu cruce/ nu se mai leagănă în pânza-i ruptă?// Ce are scrisul meu (verde) din veacul/ trecut, cu femeia care se dezbracă/ în oglinda ei şi ea ruginită pe margini,/ ştergând cu părul praful de pe cărţi? (...) Ce are ochiul meu cu ochiul tău străin,/ ce caut în peisajul tangent ca un taler,/ încât, purtând o rădăcină în mâini,/ duc apa sfinţită a celor plecaţi?”
Ciclul „Elegiile puiului de stejar” include poeme atinse de aripa iubirii, o iubire învălmăşită, devălmăşită, compusă din imagini dragi recuperate, cum zicea mai sus poetul, din alt veac, din alte vremuri. „Ce are, de are, inima ta cu inima mea,/ cine mai ştie cum bate, cât bate/ fie-ntre străini, bună ori rea,/ lovită de săgeata ce ochiul străbate?// Ce are, mă-ntreb, glasul tău cu destinul,/ unui plop care este totuşi stejar,/ în umbra grădinii sângerează vinul/ băut de-un poet, mereu, solitar -// Ce are, dacă are, sângele meu/ cu dulcea colină dinspre vale,/ ce are stejarul blând din curcubeu/ cu bătăile inimii tale? (IV).
Cartea de faţă nu este erotică, de iubire, ci despre iubire. Eul liric revarsă dragoste către începuturile sale de viaţă din alt veac, acoperă cu dragoste oameni şi locuri ce i-au rămas în suflet „stejarului tânăr” pe atunci. Iar de este întrebat acest Femios de ce cântă ceea ce cântă, răspunsul e dat de autor în acel mai vechi interviu: pentru că Orbul trebuie să-şi recapete vederea prin ceea ce scrie. „Dealul înclinat” poate fi un poem ilustrativ în acest sens: „Sfinţeşte cărarea - zicea mama,/ cu traista aburind a pâine şi vin,/ de la umbra dealului silabisind albia/ izvorului, tăiată-n azur -// Adu-mi neaua ca pe-o fecioară/ să poarte-n văzduh toată nunta/ prin care viscoleşte sângele tânăr/ auzit de ecoul paznic al stejarului// Nimeni n-aruncă vreo piatră/ în faţa casei de unde răsare/ dulcele deal cu lanuri de grâu,/ deal înclinat ca o aducere-aminte!...”
„Ielele şi elegiile lui Terian” din această a treia carte, intitulată „Memoria lui Femios” (apărută la Editura Junimea”, în acest an) completează în chip fericit profilul cunoscutului scriitor gălăţean. Şi e foarte frumos că la 72 de ani, împliniţi în această primăvară, Sterian Vicol are forţa de a le dărui cititorilor săi poeme deosebite. Aducerile-aminte, inspirate de gestul aedului antic, constituie modul de a supravieţui al poetului peste vreme.
