CRONICĂ DE CARTE: Un început pentru a urca... „Pe culmile disperării”

CRONICĂ DE CARTE: Un început pentru a urca... „Pe culmile disperării”
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

* Dan Movileanu - "Alfabetul disperării", Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015


A (re)scrie poezie după ce l-ai citit pe Cioran este de mirare. După ce-l reciteşti şi mai (re)scrii poezie, este de domeniul miracolului. Ca şi învierea unui scriitor, de altfel! Desigur, ştim că, în momentul scrierii textelor din "Alfabetul...", D. Movileanu, scriitor gălăţeano-tecuceano-vrâncean, nu îi cunoştea opera lui Cioran. Nici măcar „Pe culmile disperării”, care începe chiar cu o critică a lirismului ca fenomen.

Deocamdată, propun "Alfabetul..." ca pe o carte complementară cărţii lui Cioran, la pagina 56, D. Movileanu scriind că lucrează la un „Tratat despre disperare”. Spuneam de învierea unui scriitor. Ei bine, Dan Movileanu, care renunţase la un moment dat să mai publice, se întoarce după Revoluţie, are deja alte două cărţi publicate, altele în pregătire… Manuscrisul „Alfabetului” este, din ce am înţeles de la lansare, mai degrabă o re-scriere, manuscrisul original pierzându-se în intervalul dintre anii 1979, când a participat la un prestigios concurs, şi 1990.

Marile teme al filosofiei (Omul, Libertatea, Dreptatea, Istoria, Timpul ş.a.m.d.) îşi găsesc versuri, fără a se cădea în maladiile liricii contemporane. Şi fiindcă am amintit de Cioran, şi Dan Movileanu are (o) Coasta Boacii numai a sa, căreia îi dedică aici un grupaj întreg: „Moviliţa, mon amour”. Aici, de la primul poem, „Foarte adânc închis între lucruri”, apare (dacă nu o fi apărut şi mai înainte) personajul liric aproape obsedant, alter ego, „Vânătorul de fluturi”, cel care, se pare, s-a născut dintr-o crisalidă de lacrimi. Un vânător complex existenţialist, zbătându-se între ispita de a scrie un tratat de morală şi unul de eretică (şi... politică?), care se tot uimeşte sub întrebarea „Ce se întâmplă?”, un vânător de fluturi care are rugăciunea lui şi numai a lui (p. 62): „Tată al meu şi al nostru/ necunoscut, nevăzut şi neauzit,/ dă-ne nouă astăzi cuvântul izbăvitor/ necesar oricărui vânător de fluturi/ (Sabie lucitoare şi castă, arc încordat şi/ săgeată de aur), dă-ne nouă astăzi lacrima de miere,/ picură-ne pe suflete polenul aripilor/ îngerilor tămăduitori/ şi nu ne lăsa pe noi rătăciţi în pustiuri,/ pierduţi în începuturi,/ ispitiţi de o singură moarte,/ amin!”

Cuvinte i se dau, nu ştim cât de izbăvitoare în „lumea tulbure” pe care o nemureşte ca un Brueghel, având o dificilă prietenie cu îngerul păzitor şi o relaţie interesantă cu menţionata Ea, poate o muză, o Ea care „venea călare ca o amazoană pe crupa unui orgoliu/ înzidit în crisalida ultimei lumi desăvârşite” (p. 38).

Fiindcă se tot deplânge mitul, inconsistenţa şi chiar lipsa literaturii de sertar a unei anumite epoci, în care adolescenţii se puteau îneca în ţipătul unui cocoş de munte, avem în opera lui D. Movileanu o dovadă clară că în sertare se mai pot găsi comori ascunse de „ceaşul otoman” care „ne-a înecat într-un cazan”... Sunt, într-un sens, exerciţii de supravieţuire sufletească (la pagina 56 se zice ceva despre „o reţea de supravieţuire”), în care realitatea, pentru a-şi da uşurătăţii Fiinţei un sens, cheamă imagini-fiinţe din lumi paralele, „de dincolo de gratii” (p. 42): „M-am îngropat în nisip,/ ca sâmburele-ntr-o caisă lângă un om din nord/ ce locuia pe plajă,/ de-acolo priveam peştii, era şi doamna Arnăutu,/ mi-a dat undiţa ei să o păzesc până se întoarce ea de undeva./ M-a însoţit printre legiuni de albatroşi flămânzi un text dintr-o cronică marină/ să-mi amintesc mirosul gurii tale şi cifrul/ de la fabrica de oameni!/ În seara precedentă am incendiat scriind cu creta pe toate zidurile din oraş...” ş.a.m.d.

Poetul nu este totuşi un piroman, deşi există şi obsesia frigului (a se vedea celălalt manuscris cunoscut de mine, „Arhitectura frigului”), Moviliţa poate nu devine un Ieud fără ieşire, drama este poate alta, după cum rezultă din poemul „Tatăl”, reflectat în apa Zăbrăuţului (p. 50). Desigur, un Titanic pe Zăbrăuţ este aproape imposibil, dar „zecile de vapoare de hârtie, cu poeme”, lansate fără de înger păzitor, vor urca totuşi, oniric "pe drumul spre Golgota", spre un alt fel de naufragiu, cu mamă, tată, iubite, cu un liber arbitru care stă în cărucior cu rotile (cf. p. 56).

Categoric, sunt poeme de rezistenţă, de gherilă. În altă ordine de idei, avem o evanghelie, dacă nu chiar o apocalipsă a micului trib al vânătorilor de fluturi care nu puteau pleca în exod, în care cântecele îşi regăsesc privighetorile, dincolo de mahmureala generală de care este cuprinsă câteodată Istoria, care naşte apoi farse cenuşii, cu taţi neclari ori criminali în serie!

Bref, „ca un vânător de fluturi fluture fiind”, poetul Dan Movileanu se întoarce în trecut pentru a-l pune filosofic oglindă în faţa prezentului. Cetatea cuvintelor care se arată este, totuşi, una a deşertăciunii aproximative, relative, conform epocii sau condiţiei umane, Deşertăciunea silabisind Fiinţa Frumuseţii, îndoindu-se mereu de existenţa Ei!

Citit 2334 ori Ultima modificare Vineri, 07 August 2015 16:04

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.