Sebastian Golomoz - Sub zodia visării, Galaţi, 2016
Recent, în cadrul salonului literar Axis Libri, care se desfăşoară la Biblioteca V.A. Urechia, a fost lansată cea mai nouă carte a tânărului poet Sebastian Golomoz, o carte care stă sub semnul reveriilor… quasiromantice.
„Să fii romantic nu e atât de grav”, declară un vers care este şi auto-ironic, dar care arată şi o tărie de caracter, rar întâlnită azi, Sebastian Golomoz fiind consecvent cărţii sale de debut, intitulată „Un romantic incurabil”, care a apărut în anul 2012, dar şi căutând noi căi de exprimare în acest manuscris intitulat „Sub zodia visării”…
Ca un erou de film american (sau britanico-american, a se vedea mai jos), ori ca un erou de roman pre- şi victorian, îşi începe noua carte pur şi simplu cu o cerere în căsătorie, probabil deloc simbolică, „ambalată” frumos într-un acrostih intitulat „Bilet alb cu fundă mov”, în care dovedeşte că încet, încet, false pudori (care nu-şi au locul când este vorba de literatură, chiar dacă este mai hard, după ce au publicat Henry Miller, Anaïs Nin, Pascal Bruckner, Ryu Murakami, ca să nu ne referim la Sade şi Apollinaire sau Vladimir Nabokov!) sunt depăşite: „Arma pe care o mânui cel mai bine – tandreţea/ Luminează decent şoapte îmbrăţişate/ Beatitudinea e licoarea ce mă-mbată// Când gândurile noastre fac dragoste dimineaţa, cu/ Uşa sincerităţii larg deschisă...”
În această ordine de idei, cel mai uşor vi-l puteţi imagina pe Sebastian Golomoz în rolul elegantului Leopold, din comedia (romantică, cum altfel!) „Kate & Leopold”, un duce care vine din trecut în nebunia New Yorkului de astăzi (New Galaţiului, sic!), unde se îndrăgosteşte de o zăpăcită interpretată de Meg Ryan (în rolul aristocratului, Hugh Jackman)… În plan literar, venind dintr-un trecut relativ, poetul gălăţean (încă foarte tânăr, născut în ziua de 4 martie 1987) încearcă să se adapteze la transfigurările poeziei contemporane ( un fenomen mai mult decât interesant al spiritualităţii actuale), netrădând prietenii vechi, rezultând o autenticitate care poartă straie moderniste: „sufletul meu e-o maşină/ pe care o alimentez cu visuri/ AMOR VINCIT OMNIA/ mama m-a învăţat prima poezie/ de la tata am moştenit politeţea regilor/ sunt înrudit zodiacal cu Petre Rău/ şi asta am luat-o ca pe primul premiu literar/ primind o pereche de aripi diamantine/ pentru sublimul zbor albastru/ printre versurile-mi cu parfum de iubire/ şi cu tinereţea tatuată pe gleznă / în destinul pe care mi l-am ales/ sufletul e cea mai citită carte/ iar iubirea e scrisă mereu cu majuscule.”
În foto, Sebastian Golomoz
Având armă tandreţea (deşi, ludic, altă calitate a sa , ludicitatea cât se poate de…lucidă, zice undeva că are „curaj să spună că nu are curaj”), încă mai este îngăduitor cu versurile care doar cheamă metafora, dar toboganul ales pare a fi cel potrivit, pentru viitorul care poate fi sau nu relativ. (…) Având scut Iubirea, începe să facă exerciţii şi cu alte arme, precum cea a iertării („Arma iertării”, titlu de poem), iertând nu numai femeia înşelătoare, ci şi Poezia (chiar „dacă este suflet pereche”!) care are metehne femeieşti, discursul liric dezvoltându-se uneori ca într-un bolero: „în lumina lacrimilor femeii/ ia naştere remuşcarea bărbatului/ în oala sub presiune a sentimentelor/ dragostea dă în clocot/ plumbul nehotărârii cade secerat/ de arcul lui Cupidon/ sufletul lui înaripat ameţeşte/ în labirintul cuvintelor/ şi printr-o ultimă bătaie de aripă/ se aşază în palma ei”…
Ultimul fragment este din poemul „Pantomimă”, în care obsecviozitatea la care se referă cu un poem mai sus este exilată, cel puţin pentru moment, de inima purtător de cuvânt! Intuitiv sau nu, ştie că nu există „o dorinţă mai puternică/ decât dorinţa de dragoste împărtăşită.”
Romantic fiind, nu-i este, de fapt, străin nici clasicismul şi nici poezia cu formă fixă.
Ca să parafrazez un titlu, în poemele lui Sebastian Golomoz se ascund poveşti („În camera noastră se ascund poveşti” este titlul original) în care prinţesa Sinceritate este personaj central, pe lângă Muza despre aflăm doar cât trebuie să ştie un cititor prea indiscret, critic poate ca un ceasornic, de întâlnit în poemul „A iubi o femeie toată viaţa”, pe lângă „Memoria – copil ce trage-un zmeu/ Pictează emoţii pe cerul meu” şi poetul care chiar este un erou (un samurai paşnic, dacă este să amintim de o altă pasiune a sa, poemele haiku), un cavaler al nici unei triste figuri („Un cavaler sărută întâi cu ochii”), ci al unui vis demn de marile vise ale omenirii: frumuseţea va salva lumea! Şi deşi mai scrie şi despre „tristeţe/ Şi corbi spărgători de albastre vise”, cu smerenie ştie să vadă şi frumuseţea din orice apus de soare: „Tabloul își pierde culorile – voci/ Când lumina îmi pune pe buze scotch.”
Chiar alegând uneori doar poeme alb-negru, atmosfera lirică propusă de autor este mai mult decât interesantă şi, dintr-o perspectivă anume, promiţătoare. Cu siguranţă, Sebastian Golomoz este un cavaler al poeziei, iar când îşi va găsi un Sancho Panza demn, va fi gata de o cruciadă de neuitat ( „Doar oamenii puternici plâng/ Ghidaţi de cruce în noapte”) în ţara unde iubirea dansează sublim în ploaie, cum se vede într-un poem, o campanie în care ironia şi auto-ironia vor fi din ce în ce mai ascuţite (ca în „Îşi plăcea”: „Îţi plăceau discuţiile lungi şi filmele siropoase/ În preajma ta noţiunea timpului era pierdută/ Idila noastră depăşind în episoade „Tânăr şi neliniştit”), în urma căreia se va decreta că este obligatoriu să fii desculţ în parc, în toate parcurile, ca în comedia deloc frivolă a lui Neil Simon…
