Ioana Andrada Tudorie - "Ce n-a pictat Matisse", Editura Şcoala Ardeleană, 2016
În aceste zile, în care naivitatea oficială a Occidentului primeşte o grea lovitură, cât se poate de prozaică, Lirismul, cu întreg cortegiul de metafore miraculoase, primeşte o nouă ofrandă…
Ioana Tudorie oscilează între o sobrietate meta-modernistă aproape surprinzătoare (pentru cei care nu-i cunosc evoluţia literară) şi o impulsivitate (nu strict feminină, ci care ţine mai degrabă de avatarurile condiţiei umane!) care izbucneşte când nu te mai aştepţi…
Totuşi, Raţiunea primează în construcţia volumului, Ioana Tudorie este încă o tânără care are o rezervă serioasă de optimism, o tânără care nu trebuie să uite că întunericul poate zâmbi oricând…
Deloc întâmplător, chiar zilele acestea am citit Allen Ginsberg aplicat şi aduc vorba deoarece chiar apare acest poet într-un poem al Ioanei. Desigur, nu cred că poeta este declarat o discipolă a poetului amintit. Dar, dacă vreţi o cheie de lectură, printre altele, una poate fi aceasta… dar nici recursul la clasici sau neo-clasici nu poate fi neglijat, motto-ul care străjuieşte începutul cărţii fiind din Victor Hugo: „Le monosyllabe a une etrange capacite d’immensite: /mer, nuit, jour, bien, mal, mort, oui, non, dieu”…
Nici chiar monosilabică, Ioana Tudorie este la acest debut remarcabil adepta unei austerităţi demne de „supa primordială”, după cum se intitula iniţial primul grupaj, care a devenit ultimul, cu titlul „Tour - Re-tour (sans mon amour pour Eiffel)”…
Nimic din stridenţa aparentă a „Deşteptării primăverii” lui Wedekind, dar începutul te poate duce cu gândul la piesa germano-elveţianului, deşi pe vremea lui nu exista cinematografie sau măcar la vremea când apărea „Deşteptarea…”. „Fiecare dintre noi/ ne alungim/ diferit/ după cum/ nu ne-au învăţat la şcoală/ după cum nu puteam/ şi nu ne-arată nici un film/ iar la capăt de trup/ se adună/ disperările/ la sfat/ dimineţile/ disipate între buze mult prea uscate/ exact/ ca la capăt de rând./ [un Paris adâncit în noapte incertă]” (p.15).
Fiinţa exuberantă a poetei stăpâneşte, struneşte excelent exuberanţa Poeziei, cu toate avatarurile ei: muzica rock, picturalitate, sensibilitate, minim orgoliu („puţină trufie presărată/ peste ce va fi/ să fie.”, p.16), satira subtilă, amintirile, erotismul (şi cel al societăţii de consum: „Unii fac dragoste cu produsele/ cele mai ieftine/ din supermarketuri”, p.17), dansul, călătoriile, filantropia ş.a.
Un val francofil „mătură” mai toată prima parte, cu mici excepţii: Lisabona, „o Barcelonă uitată”, mai toate poemele având referinţe la oraşe importante ale Franţei: evident, Paris, Lyon, Montpellier, Marseille, surprinzând „clipe”, „stări”, „reflecţii”, „meditaţii” (şi asupra fiinţei umane, în general, nu numai asupra fiinţei „ioanei andrada” - o variantă de titlu a cărţii era „Ioana şi ce e în ea”!): „Câtă graţie poate încăpea într-o biată fiinţă umană”! Asta se găseşte în poemul intitulat „Marţi, 24 martie”, toate textele din prima parte, numită „Al cincilea Paris şi alte urme” (poate un omagiu indirect şi lui Luc Besson, cu al cincilea său element, „eternul feminin”!), fiind astfel botezate, dând senzaţia a fi pagini de jurnal liric: „Luni, 6 aprilie// Marsilia lui Dumas/ e o atlantidă a inimii mele/ cu granițe prea fragile/ la fiecare amiază/ marea ne spală coastele/ Marsiliei şi mie/ şi năruie nisipul/ dintre stânci şi carne/ Marsilia - un trup aşezat de-a lungul timpului/ şi de-a curmezişul valurilor/ eu - o rocă de neşlefuit, de nesuportat/ [Marsilia de acum, un pescăruş rănit între vechiul port şi-albastru uzat]”
Aşa poate începe şi „auto-portretul” scriitoarei ( dăm doar câteva exemple: „Am ajuns să fiu un aeroport/ deloc (păzit)/ aproape/ ca luminile care cască poduri peste atlantic/ şi-un coridor de valize pierdute/ motive tradiționale şi prăjituri sofisticate / învelite în culori tari/ agățate de tot felul de steaguri”, p.23; „mi-s roase măruntaiele articulațiilor/ şi-atâtea depărtări înveninate/ mi se preling/ în spatele retinei”, p.27; „Acum mă văd numai pe mine/ şi-mi port mânecile suflecate/ nu a nostalgie/ ci a desprindere.”, p.28 - şi asta m-a dus cu gândul la „Taking off” a lui Milos Forman, şi este un fel desprindere acest debut („copilăria se desface de mine/ şi pleacă să te caute să-ţi arate/ cum nu m-am jucat cum nu m-am plâns/ cum doar am fugit”, p.51), şi o îndepărtare şi de dezamăgiri („te-aş ucide în somn/ doar la asta mă pot gândi/ mi-e teamă doar/ de-o desfacere inegală/ şi mă potolesc/ apoi număr cuţitele din cameră/ număr şi foarfecele”, p.30), „auto-potret” exigent, dar mai important în economia volumului de debut pare a fi „dialogul” cu „aproapele”, depărtat, în-depărtat ş.a.m.d. (…)
Este „aer tare”, sunt esenţe în sticluţe de parfum, sunt ciocănituri în porţile percepţiei, substitute de mescalină, zâmbete à la Jim Morrison, păstrări ale minimei nebunii ( „şi-am păstrat doar nebunia/ care ne scaldă galeş trupul comun”, p.65), care ne face să simţim că suntem vii: „Când mă izbesc de mine/ îmi amintesc/ câtă nestatornicie îmi pocneşte sub unghii/ cum am fost mereu îndrăgostită/ de trupurile goale / şi cănile pline/ cum aştept să se dizolve ploaia/ în oameni/ iar luminile să se culce pe străzi/ şi străzile s-apese nevrotic - nopțile/ ca într-un fum dens/ de toamnă care-şi uită numele/ cum uit şi eu/ de joaca de-a memoria.” (p.55)
