(desăvârşire)
A ultima oară ninsorile lunii
îţi lasă pe rochie fluturi imenşi,
cămaşa de forţă-şi dezbracă nebunii
şi fug să se-mbrace în flori de măceşi.
Aşteaptă străpunşi cu secanta lunară,
sărută iluzii muiate-n cianuri,
şi parc-ar muri pentru ultima oară
să-i plângă măceşul aprins în păduri.
Şi numai poetul începe să scrie
ce-a fost, ce ai fost şi-n ce loc ai ajuns,
citeşte ce-ai spus când te-ai dus în pustie,
şi el n-a găsit nici acuma răspuns.
Ce lungă e trena, ce mulţi-s nebunii
a ultima oară veniţi mai întâi
să-ţi facă duminici din pletele lunii
şi Marea Mariei din lacrima lui!
