CRONICĂ DE CARTE | Pescar de sine şi de frumos...

CRONICĂ DE CARTE | Pescar de sine şi de frumos...
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Carte inedită în spaţiul literar gălăţean | Valeriu Valegvi - Până unde aruncă undiţa sufletul?, Editura Opera Magna, Iaşi, 2017


Alegând sinceritatea, încă înfruntând valurile literaturii, acum experimentând un eseu în manieră aproape odobeştiană, dar aici pseudo-pescărească, Valeriu Valegvi devine vulnerabil (sufleteşte, iar nu literar). Chiar se auto-declară obsedat de sinceritate şi de prietenie, dar se observă şi ispita Golului: „ De ce mă tentează mai mult o traistă goală decât un ciubăr plin cu apă? Mă atrage golul mai mult. În faţa plinului îmi vine să mă înfrupt, să mă ghiftuiesc şi apoi... să-mi fac nevoile (de multe ori ca pe o faptă vitejească...). El îmi redeşteaptă lenea, mă face să-mi fie chiar ruşine de instincte. În faţa plinului mă simt înfulecat la rându-mi, când de fapt aş dori să mă oglindesc îndelung în gândul Creatorului.”

I-am propus lui Valeriu Valegvi ca titlu o propoziţie care apare în manuscris: „Până unde aruncă undiţa sufletul?” Este un titlu care apără scriitorul de teoretician, ba poate chiar Omul de post-umanitate! A fi (doar) pescar, dacă nu eşti zeu-pescar de oameni, a fi doar pescar de înţelesuri, când ai fost vânător de submarine (în timpul satisfacerii stagiului militar, episod nu prea bine cunoscut din biografia scriitorului), este un fel de întoarcere meditativă la nostalgia după un acordeon (este o aluzie aici la un episod emoţionant, unul dintre cele câteva care schiţează relaţia dintre tată şi fiu!) care, cine ştie, poate ar fi schimbat destinul, dacă luăm în socoteală posibilitatea schimbării acestuia!

Din fericire, destinul a fost generos cu poetul! Şi o familie frumoasă, şi o operă autentică, despre care am mai scris de câteva ori, o operă deloc facilă, care l-a constrâns pe autor, măcar parţial, să se auto-explice în această carte inedită, oarecum, în spaţiul literar gălăţean! Într-un fel, poetul îşi face critica la un acordeon care se dovedeşte a fi… fermecat, cântând foarte bine numai atunci când vrea el!

Urmărind „submarinul galben” al memoriei (fiecare om, fiecare familie sunt o mare, au submarea lor: „- Aceeaşi linişte, ca înaintea intrării într-o mănăstire, mă încearcă atunci când stau de veghe în faţa foii albe de hârtie. Este momentul meu de adevăr. Se vrea o călătorie în larg, foarte bine! Se mizează pe un sacrificiu suprem, din ce în ce mai bine! Actualul text are girul dorinţelor subterane şi fragilitatea unei ploi de vară. Aş fi în stare să uit de umiliri, trădări, infidelităţi şi inamiciţii atunci când vieţuiesc deasupra foii albe de hârtie.”; există o „Tectonică a mării” în opera sa, se navighează „din larg în larg” ş.a.m.d.), poetul face un legământ, îşi porunceşte: Nu-ţi întoarce capul după Euridiceea altuia!

Rezultă o anumită cuminţenie a cărţii, a mării pe care navighează, dar ceea ce contează este noua promisiune a unui nou tărâm al făgăduinţei literare! Sunt pasaje remarcabile, unde un anumit soi de amărăciune deconspiră ceea ce se numea undeva „precaritatea şi inautenticitatea fiinţei umane”: „Încă mai caut un prieten - scriitor adevărat.”, de pildă!

Sau: „De-aş fi avut ceva mai multă chibzuinţă, ceva din arta liniştii a lui Socrate! Cu un ceas mai devreme să aflu lucruri neştiute din mecanismul rigorii! Să fiu precum vrabia disponibil în orice anotimp. Să-mi curgă prin vene sângele vederii şi dincolo de moarte. De-aş fi avut ceva din starea de perpetuu învingător a vulturului, din anvergura aripilor lui protectoare. Un dram de şansă în plus să mai fi avut, cu el să scrutez propria-mi neputinţă.

Pe scara valorilor preţuite la maximum am oscilat între statornicie şi credinţă. Mai precis spus, m-am trezit trădându-le şi de aici a rezultat alura tragică a multor reacţii avute. N-a fost să fie, vorba ultimului consumator din barul de la colţul străzii.”

Precum se observă, unele fragmente au tăria (dacă tot veni vorba de bar!) unor poeme demne… şi acelui „dincolo de moarte” atât de străin firii omeneşti!

În ultimă instanţă, tot a fost jurist Valeriu Valegvi, până la destul de recenta pensionare, cartea este un imn adresat prieteniei, pe care eu o numeam într-o proză la care încă mai lucrez, „o altă zeiţă a singurătăţii”:

„Dintre toate caratele lumii preţuiesc cel mai mult caratele prieteniei. Aprofundez din copilărie studiul acestor carate. Desigur că între timp m-au tatonat câteva importante prietenii. Până acum mi-a fost dat să ratez cu graţie destule dintre ele. Recunosc, sunt un tip dificil, dar totul ţine de o inevitabilă aparenţă de care te poţi desprinde. Până unde se poate întinde o prăpastie întreţinută în doi? Tânjesc după adevărata prietenie.”

Uneori, pentru câte un Ahab, adevăratul prieten este Moby Dick!

Dacă Valeriu Valegvi a avut sau nu un Moby Dick, poate rămâne să hotărâţi dumneavoastră! Cert este că Valeriu Valegvi, în pofida propriilor rezerve, poate fi un bun prieten care lasă o interesantă carte de amintiri despre viaţa sa şi despre scrierile sale! Nu chiar amintiri despre viitor, nu este chiar precum „Bătrânul şi marea”, dar este o măsură autentică pentru cât de departe poate arunca sufletul undiţa! Şi cât de adânc!

Citit 676 ori Ultima modificare Joi, 23 Februarie 2017 17:25

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.