Ana Barton, "Pervazul lui Dumnezeu", Editura Humanitas, Bucureşti, 2016
După „Mamifer”, prima carte a Anei Barton pe care am citit-o, mai bine spus am trecut prin ea ca un evoluţionist amator şi ca un etolog convins, încercând să-mi dau seama de ce oamenii nu mai fac grooming aşa cum trebuie şi convingându-mă că Ana Barton chiar este un fenomen (literar), nu mă aşteptam ca atât de curând să văd lumea de pe un pervaz al lui Dumnezeu…
Desigur, relaţia fiecăruia cu Divinitatea este plină de mister, puţini ar îndrăzni sau îndrăznesc să mărturisească, din zeci, sute, mii, milioane de motive, să povestească despre această taină… Ana Barton nu este (încă?) un scriitor mistic în adevăratul sens al cuvântului, dar are un anumit har când… pronunţă Cuvântul şi când îl invită respectuos să însufleţească textele sale scurte (tare sunt curios cum ar fi un roman marca Ana Barton!), rezultând un carusel literar, viu, colorat, poate chiar ameţitor câteodată, unde şi Morţii i se dă ceea ce al ei, chiar şi Moralei, fără a deveni moralizatoare…
Poţi fi ispitit să spui că Ana Barton scrie un Pateric laic, cu întâmplări, frânturi de viaţă, ori chiar vieţi întregi cuprinse într-o picătură de text (care îţi aduc aminte că, dacă s-ar întâmpla ceva, în orice clipă, fiecare ar putea să murmure: "Doar atât, atât este viaţa mea? Doar în 28 de zile să se ducă totul?" - Bat apropo la un text destul de trist, dar Ana Barton preschimbă Tristeţea într-un ingredient al jertfei care, apoi, înveseleşte orice Sărbătoare, dacă înţelegeţi paradoxul!), în care oamenii îşi împart teritoriul cu… „Dumnezoii” (este un text care chiar aşa se numeşte, p.67), cu „oamenii care se cred oameni” sau cu „fâşii de oameni”…
Prezentarea aleasă pentru coperta a IV-a sună aşa: „Dumnezeu are un infinit de buzunare. În ele adăposteşte copii, oameni (care se cred) mari, pisici, căţei, levănţică, frunze de untișor, baobabi, doi vulcani activi şi unul stins (pentru că nu se ştie niciodată), recipiente de sticlă, pline cu dragoste distilată, praf de stele, vulpi, bufniţe şi, la capăt, lumină. Şi mai are un pervaz înalt, înalt şi lat, lat, cât să-l cuprindă şi să-l ţină bine când se-agaţă de el ca să se uite la noi, să vadă de-afară cum ne e înăuntru. Şi-apoi se mută înăuntru şi se uită, cu ochii noştri, afară.“
Recunoaştem asumarea candorii lui Antoine de Saint-Exupéry, cel din „Micul Prinţ”, iar autoportretul de pe o clapetă ne face să (credem că) înţelegem personajul-autor: „Mă iert iertând, mă aflu şi mă uit iubind, m-aduc aminte scriind. În rest, caut cu pace o absenţă: a răutăţii. Şi în mine, şi în ceilalţi. Ca s-o găsesc, am învăţat să mă bucur.”
Bucuria scrierii/ trăirii „scrierii/ cărţii” (mi-a plăcut la nebunie o expresie, ba chiar tot textul, ce mai la deal, la vale, (din) „Managementul erosului în vremea postului”: „Ea-şi cumpărase o carte cu învăţăturile Sfântului Macarie Egipteanul, o trăise c-o lună-n urmă, iar acum cartea ajunsese la el.”, p.134) şi smerenia ar fi alte reţete ale… învăţării fericirii de a te accepta, de a accepta lumea şi bogăţia oamenilor, diversitatea lor, de a-ţi iubi aproapele şi, mai ales, posibilul inamic, comandamente spirituale fundamentale.
Ana Barton poate fi imaginată şi ca o Mary Poppins care ştie cânta pentru copiii din orice adulţi (Mary a literaturii, pentru cititori cu ceva experienţă, sic!, dar nu numai, deoarece scriitoarea face tot posibilul pentru a nu suna elitist sau cu fiţe mesajul; e un firesc literar care ţine sau de miracol sau de fantastic, mai încearcă şi fantasticul din când în când, sau de o trudă bine ascunsă, rezultatul fiind un salt de balerină, o străfulgerare de lumină), sau, cum ar spune Victor Cilincă, „copii foarte maturi”, „A Spoonful Of Sugar”…
În acest caz, iubirea de oameni duce şi la o bună cunoaştere a lor (de aici şi acea tipologie de mai sus, acea cu „dumnezoii”, care merită, numai ei, un articol separat), care poate duce, într-un text quasi-fantastic, dacă tot am zis despre fantastic, „Omul din vremea lui” - aici un personaj vede oameni care merg pe stradă însoţiţi ba de un norişor, ba de o ploaie, de un pâlc de ceaţă, ba de un soare mic, cum alţii merg cu căţeii lor -: „Ce nu luase Dumnezeu în calcul (…) fusese că oamenii ştiu atât de bine să calculeze distanţele când e vorba de a nu se atinge unii de alţii, încât transformaseră lucrul acesta în singura lor infailibilitate.” (p.50)
Desigur, „cel mai important, Dumnezeu dansează” (p.230), iar faptul că îl poate visa, imagina, nu o face să-şi lumea în cap ori numele lui în deşert: auto-ironia îi dictează: „… mi-am adus aminte că Dumnezeu vorbise cu mine-n vis, iar eu n-avusesem nici măcar bunul simţ să-nnebunesc.” Faptul că Dumnezeu mai şi fumează (altundeva parcă avea nişte adidaşi roşii) mi-a adus aminte (şi) de tânărul Papă al lui Sorrentino: probabil Ana Barton i-ar fi un bun consilier în ceea ce priveşte relaţiile cu cei de pe la noi…
Mai clar, Ana Barton nu se trage necuviincios de sforicele (alb-roşii, că tot suntem lângă Mărţişor şi ne aducem aminte şi de Arghezi cu urletul său) cu Divinitatea, aproape tot ce atinge cu scrisul este un fel de rugăciune pentru aproapele ei/ personajul ei, spusă, şoptită cu pios umor şi şăgalnică satiră, când este cazul…
Bună parte din literatura sa este o mulţumire, este un fel de „Săru’mâna pentru viaţă!”, cum zice o „Fâşie de om”, când se hotărăşte să se despartă de lumea noastră (p.59). Sau, cum constată altcineva, sensibil cu gâtul, textele sale sunt, bine, uneori, mici revelaţii inspiratoare: „C-aşa-s revelaţiile, te găsesc când ţi-e lumea mai dragă”, p.172.
Scriitoarei lumea chiar îi este dragă, şi oamenii ei frumoşi! De cuvinte şi de potriveala lor frumoasă, este mai mult decât clar! Pentru cei care ar mai căuta ceva referinţe literare, aici, la Galaţi, puteţi să vă gândiţi şi la Răzvan Petrescu (un text chiar este scris „în maniera lui”, fiind dedicat indirect) sau la Petre Barbu, cel din „Căţărarea în cer”, dar acesta cu un umor mult mai în surdină…
Din auzite, chiar Ana Barton ar fi puţin mai mult fantastică (cam ca un personaj fascinant din Cehov, poate din nescrisa „Livadă cu Ane”, ca să fiu şi eu în final fantastic), şi de asta gălăţenii se vor putea convinge vineri, 10 martie, orele 18.00, la Librăria "Humanitas", când vine la lansarea („la la land”, de acolo vine!) de pe pervazul, pardon, lansarea „Pervazului lui Dumnezeu”!
