Dan Plăeşu, "Răspântiile. Şapte miniromane insolite", Editura Sinteze, Galaţi, 2017
După cele şapte povestiri crude ale lui Dimitrie Lupu, apărute cu ceva anişori în urmă, iată altă carte care apare sub semnul magic al cifrei şapte… Şapte proze, poate la fel de crude sau altfel de crude, unele revendicându-şi o evidentă ascendenţă dramaturgică, sunt poftite la… rampă de către un cunoscut scriitor gălăţean, parcă ajuns la propriu la o anumită răspântie, neştiind dacă să dea Cezarului (teatrului) ceea ce este al lui sau să-l metamorfozeze în… proză pură, chiar "miniroman"!
Deoarece scriitorul Dan Plăeşu (care probabil va intra în istorie ca unul dintre "satiricii" români cu peniţa cea mai ascuţită, dar deloc degrabă vărsătoriu de sânge!), oarecum dezamăgit de reacţiile lumii teatrale şi de evoluţia ei actuală, pare să fi renunţat la forma iniţială a anumitor texte ale domniei sale, rebrănduindu-le...
Mai mult, aş spune, scriitorul aduce şi ceva nou, un absurd (literar) moderat de Galaţi, complementar acelor absurduri consacrate de Urmuz, Eugen Ionescu ori Samuel Beckett… Şarmant şi elegant ca întotdeauna, Dan Plăeşu ia în răspăr (la domnia sa chiar şi luatul peste picior este elegant) clişee literare, mass media şi scenaristice… Dacă vreţi, un Woody Allen moldovan, care mizează un pic pe imposibilităţi şi absurdul despre care vorbeam mai sus, un absurd neaccentuat, mai mult strecurat printre rânduri, cu o anumită bonomie şi o specială înţelegere pentru firea omenească, cu specific românesc (şi de tranziţie)…
Ştefan cel Mare, despre care nu ştim cât de multă carte ştia, oricum, bănuim că, în ceea ce priveşte literatura, nu prea ştia multe (oricum, nu ştim câte ecouri ale Renaşterii literare italiene să fi ajuns cetatea de scaun a Moldovei în secolul al XV-lea!), ar fi fost, oricum, foarte şocat de avatarurile literare de la început de secol XXI (poate nu şi de cele erotico-literare: la urma urmelor Boccaccio, Dante şi Petrarca ar fi avut ceva… vechime!). Cert este Domnia sa apare, undeva, în "Ion, proprietarul" (a cincea proză, după "Femeia din Insule", "Domnişoara S.", "Oglinda", "Răspântiile", urmată de "Moartea lui Lucy - accident sau crimă?" şi "Apocalipsa lui Bill"): "De undeva, de sus, Ştefan cel Mare şi Sfânt îi privea cu neţărmurită înţelegere." (p. 122)
Nu pe scriitorii de azi, tineri ori mai puţin tineri, ci pe câteva dintre personajele lui Dan Plăeşu, un Vasile şi o Steluţă, un Dumitru şi o Maricică, un paharnic Ulea şi o parteneră… de epocă, un Poliţist, Moartea şi Dracul, doi tineri îndrăgostiţi de… teatru, şi, desigur, Ion, vreun plăeş vrednic, care încearcă să reziste asaltului modernităţii, post modernităţii, cu pământul şi casa bătrânească, înconjurate de blocuri, având jalba, pardon, un zapis de pe vremea lui Ştefan, cel din care ne tragem cu toţii, cel care "se punea bine cu Dumnezeu, care-l ierta de fiecare dată, iar femeile alea cu care s-a iubit Voievodul i-au făcut o droaie de copii. Iar puştanii ăştia or crescut şi au avut, la rândul lor, copii. Aşa că toţi ne tragem de la Ştefan; şi eu, şi dumnealor de aici, şi Domniile Voastre." (p. 97-98) Este acest Ion un soi de highlander, care umblă cu căruciorul prin gunoaie, altfel gospodar, cât mai poate şi el, generând confuzii demne de vizitatorii lui Jean-Marie Poiré, ca să nu ne ducem la "Un yancheu la curtea regelui Arthur", păstrând proporţiile...
Lucy (din al şaselea text) este celebra aproape maimuţă, aproape om (refăcută celebră prin Luc Besson şi Scarlett Johansson), de care îndrăgosteşte un savant tânăr de pe la noi, Doru (că, de, este vorba de o dorinţă şi de un dor metafizic, cu un chat spiritist inedit, dând fiori nevestei oficiale a istoricului Doru). Rezultă o non-conformistă baladă pentru Lucy, o meditaţie satirică asupra relaţiilor bărbaţi-femei, meditaţie tip care este de întâlnit, mai mult sau mai puţin, în aproape toate textele… Este unul dintre cele mai scurte texte, ca şi "Oglinda", unde accentul cade pe… bătrâneţe, personaje în etate mai apărând şi în menţionatul "Ion…", "Domnişoara S." (emoţionantă întâlnire între un tată şi fiica sa, după ani buni, în care nu s-au cunoscut!), "Apocalipsa lui Bill" (fără nicio legătură cu Tarantino, deşi aluziile la cultura şi cinematografia de tip pulp fiction american pot fi acceptate), Bill fiind un… român, dramaturg stabilit în State, având misterioase legături sau nu cu Împărăţia adevărată a lui Dumnezeu! Oricum, "Apocalipsa lui Bill" este cel mai complex şi cel mai substanţial text la propriu, un "Titanic vals" al epocii noastre de tranziţie, la care ar merita să revenim…
"Oglinda", care s-ar fi putut intitula şi "Numele Oglinzii", şi ca omagiu adus romanului lui Eco, este pastila poate cea mai concentrat filosofică (este şi cel mai puţin întins text), fiind şi un fel de parafrază la "Portretul lui Dorian Gray", dar şi o introducere la o altfel de judecată de… Apoi. Ce păţeşte sau nu păţeşte Oglinda, în numele… Literaturii, rămâne să descoperiţi, în această carte memorabilă, o oglindă a noastră, a slăbiciunilor noastre care nu prea ştiu ce să facă ajunse în faţa răspântiilor. Într-un fel, în această carte, Dan Plăeşu este oarecum asemenea personajului său, Norocel Oprea, "agăţat între două lumi", aici literare, proza şi teatrul (la Norocel este altceva!), rezultând… nişte "proze imposibile"! Dacă există proze "ultimative", "riscante", de ce n-ar fi şi "proze imposibile"? Nu în sensul în care îi declari prietenului sau soţiei că este… imposibil(ă)! Dar aşa cum există utopii, ucronii, de ce n-ar fi şi u…proze? Sfântul Absalom, care apare în "Apocalipsa lui Bill", să ne judece!
Suntem la nişte răspântii, "Răspântiile" sunt o dovadă evidentă a acestui fapt, Dan Plăeşu este un domn "cult, politicos, chiar misterios uneori" (e un joc: mai este un personaj aşa! Din "Domnişoara…"), care poate mai doreşte ca literatura să fie o fiică de regăsit! Deşi, dacă este o chestiune de suflet, poate personajul Nelu Popescu sau Alistar, ar avea dreptate să protesteze: "Fiindcă nu tot ceea ce ascundem noi în sufletul propriu trebuie cunoscut de ceilalţi. Are şi libertatea limitele ei. Totul până la suflet. Acolo nu e voie să-ţi bagi nasul fără permisiunea stăpânului." (p. 43)
