(întru memoria tatălui, bunicului şi naşului nostru, Petrache Boza din Rădeşti, din sufletul nevestei sale, Zamfira)
Tăcut şi blând, cu ochii pân-la ceruri,
s-a stins bătrânul, suferind s-a stins
la marginea grădinii, într-o casă
cu uşile deschise dinadins!…
Deschise dinadins, poate apare
pe drum, aproape, cineva să-l vadă
şi să-i rostească: „te salut, bătrâne!”
sau „să trăieşti!” sau „săru’mâna, tată!”
Îl văd şi-acum: căruţa cu măgarii,
zâmbetul clar…şi, pentru fiecare,
cuvânt şi suflet bun de pus pe rană,
mai bun decât e vinul din pahare!
Îl văd venind…ce lacrimă curată
ne aducea pe prispă şi sub tei
şi ne spunea: uşor, băieţii tatei,
că viaţa-i lungă, lungă…e-he-hei!…
S-a stins bătrânul…parcă-l văd şi-acuma
condus încet şi liniştit prin sat,
prin satul cu atâta omenire
tăcând frumos, plângând adevărat!…
Ştia bătrânul…şi-mi zicea în şoaptă
nunta Zamfirei şi a lui rămasă
la marginea grădinii şi a lumii
în care suntem şi rostim: acasă!
