CRONICĂ DE CARTE | Paul Show

CRONICĂ DE CARTE | Paul Show

Evaluaţi acest articol
(4 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Paul Blaj, Belgia, drogherii şi avarii în ploaie, Napoca Star, 2017


Nimic mai străin fiinţei lui Paul Blaj decât show-ul, înţeles ca spectacol zgomotos, promovare excentrică, deşi azi excentrismul nu mai este ce a fost odată, de pildă pe vremea unui Jules Verne… dar ce realizează poetul în logosferă poate fi comparat cu spectacolul nocturn al unui vulcan de aur care îşi pregăteşte erupţia; imaginaţi-vă fluvii roşii de cuvinte deplasându-se în întuneric, pe versanţii unui Vezuviu care mereu pândeşte fiinţa umană; sau, ca să fim mai aproape de atmosfera lacustră a cărţii, un cer de seară întunecat de nori, brăzdat de fulgerele aceloraşi cuvinte de aur… este show, dar nu al deşertăciunii, ci al plenitudinii fiinţei…

Pe Paul Blaj poţi să ţi-l imaginezi mai mult ca un pelerin al internetului, ca pe un trubadur căutând ceva certitudini, mai mereu pe drumurile (virtuale) dintre Cluj, Tecuci şi Petroşani…

Ţinând cont de subtitlul cărţii, „ultimele poeme antume”, înţelegi că este şi o meditaţie asupra morţii, asupra despărţirilor care silabisesc definitivul efemer, ca să fiu oximoronic!

Fiecare om moare şi învie de câte ori vrea el (că de aceea există liber arbitru la purtător, din momentul „naşterii” raţiunii!), moare cu fiecare om drag, tot el învie orice fiinţă, poate alege orice titlu şi subtitlu, important este să rămână cavaler al Frumosului atât de rotund, al iubirii cuvintelor (dacă nu ar exista cuvântul „Iubire”, ar exista iubirea?), cavaler al „figurilor triste ale trotuarelor” (cu aceste „figuri” începe la propriu cartea, tot ele „domnesc” pe coperte), omul, la urma urmelor, este şi fiinţa-trotuar, are şi lumini de avarii, omul-poet are întotdeauna nevoie de o „ea” (ea este… toate muzele posibile şi mai ales cele imposibile: annet, uca şi cine o mai fi, sic!), „ea” apare şi ea în primul poem şi ea este atât de frumoasă, poate şi pentru că „zeul ei era mult mai puternic decât toate tramvaiele pierdute”, şi pentru că „părea nebună”, „avea părul roşu/ ca soarele pătruns lin de catedrală”…

Desigur, pe Paul Blaj, cavaler şi al Bunului Simţ Absolut, „singurul erou al toamnei” (p.44, unde se şterg furnicile de praf şi se mătură puţin orizontul), îl mai îngrozesc „cuvintele mari” (p.14), dar, ca orice călău empatic al propriilor iubiri (cred că este o definiţie rezonabilă a lui homo sapiens sapiens!), dansând cu „ea” pe eşafod, „copii ai leagănelor neunse” (p.26), cu un cocktail de sânge rece şi sânge cald, trebuie să se obişnuiască binişor cu traiul în mijlocul unor cuvinte precum Dragoste, Moarte, Absolut, Frumos, Credinţă ş.a.m.d. Într-un fel, Paul Blaj chiar este „un veteran prins în propria lui poveste”, este un erou anti-erou din rasa unui Kafka (care înfiază din Tecuciul Clujului sau Clujul Tecuciului o Belgie care a rămas fără zilele de marţi; o belgie care poate fi orice, un cimitir cald, un spital, însăşi Belgia) şi veteran fiind devine parcă mai îndrăzneţ, subtil îndrăzneţ, întredeschizând porţile unui erotism invocator, poate făcând cu ochiul metafizic unui Evola, dar care ne aduce aminte că pentru rafinaţi erotismul este nimic fără Totul: „lasă-mă aici în cel mai intim organ al cărţii tale/ lasă-mă unde nu mă aşteaptă nimic paralel cu ziua de mâine/ aici este cel mai instructiv loc din lume/ şi atât de prostituat şi atât de sfânt încât/ nu mai are nevoie de binecuvântarea părinţilor pentru căsătorie” (p.12)…

Spectaculosul firescului poate dicta şi el aşa: „când trupul tău goneşte peste mine fără oprire/ sunt un veteran prins în propria lui poveste îmi aprind pipa cu stele/ şi îmi vine să amestec dragostea cu boala să fac un film de senzaţie/ în care să ne simţim/ ca atunci când eram mici şi ne ştergeam de pupăturile celor mari” (P.14) Obsesia blândă a sentimentului îmbătrânirii îl face „mai târziu”, p.18, să se compare c-un „bătrânel afon care îi cântă lui dumnezeu”…

Măiestria auto-ironiei este greu de atins, dacă nu ai norocul unei păsări măiastre, fie ea şi „singurul porumbel roşu”: „tu ia-mă pe obraz ca pe un pistrui mic/ atinge-mă apoi uşor gânditoare fii destinul meu turnat într-o poezie/ fă-mă proaspăt cum faci cafeaua (…)/ pe abdomenul tău cald imprim romane fin ca un scriitor obscur”... (p.15) Sau: „ar fi nostim ca la o înmormântare cineva să recite o poezie/ de mine la care o rudă îndoliată să ridice glasul cine e acesta bă,/ paul blaj?” (p.65)

Despre legăturile sale… periculoase, deloc bolnăvicioase, ale lui Paul Blaj cu Bacovia am mai scris. Dacă ne-am raporta doar la începutul cărţii cu care aveam de-a citi, avem de-a face cu un lacustru supra-ultra-fragilistic-expi-alidou…bacovian, iubind modernist postmodernismul, poemul „până vor sclipi iar strugurii în vie” fiind, probabil, exemplar: „rochia ta udă pe tocul uşii îmi părea steagul care urcă primul/ la olimpiade a plouat mult azi şi te-ai simţit clipocită/ deci dimineaţa cu un marker galben ţi-am desenat pe/ tricou o cană străpunsă aşa am zâmbit amândoi şi a fost bine/ tu ştii că din mine ai doar câteva caricaturi un pic de politică/ şi ceva amintiri de când am rătăcit pe trupul tău/ ca un deget bătrân pe o medalie şi nu au fost coapse mai calde/ în patul meu şi am uitat toate filmele romantice aşa că azi/ am ales să-ţi arăt trotuare ude din fotografii triste de iarnă/ capodopere cu care să mă construieşti/ ca atunci când nervii tăi cu codiţe de păpuşă/ păreau primăvara întoarsă în pomi iar eu nu găseam altceva/ de făcut decât să admir nasul tău ieşit de sub cearşaf/ ca un mic periscop” (p.17).

Finalul aproximativ (al cărţii propriu-zise) este oarecum apăsător, Truman Paul Blaj din „Truman Show” Paul Blaj (în „ora de onestitate”, p.29, superb poem, iată o încheiere care te poate duce cu gândul la filmul american: „când privesc în urmă parcă/ toţi mi-au legat şireturile unul de altul şi aşteaptă/ să vadă ce se întâmplă”) pare să nu aibă tonusul bun al personajului din film, aluzia la potop este evidentă, la urma urmelor Paul Blaj este un rebel fără cauză, care are un hoţ în el gata să fure toate ploile din lume, dar şi, evident, happy endurile, căruia îi place să creadă „că Dumnezeu inventează un miracol în/ fiecare” (p.62)…

Citit 569 ori Ultima modificare Joi, 17 August 2017 15:56

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.