Cronica asta s-ar mai fi putut intitula şi „Cum lasă scriitorul pe cititor fără buze” şi acesta nu mai poate murmura: „Wow! Ce carte!”. Desigur, titlul care a rămas nu trebuie să vă convingă! Chiar nu ştiu câte romane de debut au fost lansate în acel an şi nici nu mai ştiu câte am citit… Dar ştim cu toţii cum este cu berea aceea care este probabil cea mai bună din lume!
Revenind: nişte personaje din carte au obiceiul, nu ştim cât de sănătos, de a sări la gurile oamenilor şi de a-i lăsa fără buze! Ca şi când i-ar lăsa fără suflare! Aşadar să fie o carte-parabolă sau o carte horror? Fantastică sau doar premonitorie?
„Cazemata” este una dintre acele cărţi rare pe care vrei să le reciteşti imediat după ce le-ai terminat! Dacă vreţi epic pur, încercaţi Tudor Ganea! Mai stau personajele la câte o bere-două-zece, la câte o cafea, dar cât stau acolo, au ce povesti! Desfrâu imaginar? Este! Ar fi uşor, dând nişte citate suculente, să spui că este un nou Apollinaire, că nu este doar atât… Mai duce şi un fantastic de tip Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu pe noi culmi sau, mai exact, înspre noi adâncimi, nu numai ale Mării Negre sau ale Deltei, mai aduce un suspans hitchcockian care ar umbri, de pildă, „Păsările” (deşi bufniţele, chiar şi desenate sau înfiinţate, berzele, pescăruşii,pelicanii, care apar şi uneori dispar peste noapte chiar îţi pot da fiori; mai ales o bufniţă care, nu-i aşa, poate fi zeiţa artei grafitti), horrorul este demn de Stephen King, bine, poate că nu îl întrece, încă, pe „strălucitorul” King, dar tot nefirescul este, în ultimă instanţă, atât de firesc încât ţi s-ar părea normal ca, într-o dimineaţă, să auzi că aproape întreaga Ţiglină dinspre Dunăre şi Mazepa, cartierele, să se fi scufundat, Doamne fereşte, în fluviu!
În cartea lui Ganea (născut în 1983, la Bucureşti), Constanţa, oraş pe care îl cunoaşte bine, fiind crescut acolo, „este condamnată” la dispariţie: în „Cazemata”, o situaţie ciudată, urmare a unui aparent blestem, va duce la distrugerea oraşului… Nu chiar de către un tsunami, catastrofa începe, de fapt, în momentul în care închizi cartea, după ultima pagină, farmecul descoperirii elementelor care compun, pas cu pas, ţesătura intrigii, suspansul, personajele, va fi nealterat, promit…
Luat în ansamblu, tot ceea ce se întâmplă în „Cazemata”, este un Kafka mult mai colorat, mult mai viu, mai… parfumat, de la nuferi, veţi mirosi de ce (nuferii desenaţi pe asfalt de nişte copii demni de Dosarele X sunt şi ei de neuitat!), de la peşti, mlaştini, canale, mai suprarealist. Literar, Tudor Ganea „te bagă”, nu, nu neapărat la origini, dar te ia de păr şi te scufundă, practic de la prima pagină, în apă rece: ce mai este literatura azi? Ce a mai rămas din ea? Dar viaţa?
Ceea ce invadează „umanul”, atât cât se întrezăreşte el, umanul, pe coasta Constanţei, într-o zonă oarecum de mahala, unde sunt ruinele unor cazemate din cel de-al doilea război mondial, una dintre aceste construcţii, devenită un fel de… solenoid, fiind, nu-i aşa, un personaj principal, în genul „castelului” kafkian, dar nici chiar aşa, aşadar, ceea ce atacă umanul, Răul perceput ca un fel de Altceva, nu neapărat vrând răul, dar având şi „reprezentanţi” antropomorfi, acest Altceva, un „It” atât de anglo-saxon, având uneori „strălucire”, poate fi şi un răspuns metafizic, bine, exagerez, este pur şi simplu o răzbunare a unor spirite, a unor duhuri, un fel de răzbunare pentru moartea unora dintr-un sat misterios, care au fost obligaţi să construiască cazematele şi apoi au fost ucişi într-o încercare de evadare, de către soldaţi germani…
Dar această explicaţie ar fi prea simplă pentru complexitatea construcţiei literare! Raţionalul cititorului (dar şi al unora dintre personaje, obligate de… lege să fie astfel, oarecum) este opus Iraţionalului (şi al creatorului): unele personaje par să fie nemuritoare sau măcar să fie tinere fără bătrâneţe, sunt supra-umane, unele monstruoase (adică, etimologic, mai toate sunt demne de… Twin Peaks), se suferă enorm de iubire, din iubire, se mănâncă buze, se nasc copii, unii nu pot face copii, se ridică diguri, pentru… a despărţi apele şi a opri o altfel de iarnă, se pescuieşte mult, într-un fel se caută pescari pentru ceea ce va rămâne din oameni, planurile temporale contează şi nu prea, ultima parte este proiectată într-un viitor oarecare, nu prea îndepărtat (sunt patru părţi, ultima este cea mai scurtă, şi fizic), dar firul epic ne duce în urmă şi cu mai bine de o sută de ani… Într-un fel, fiecare parte are naratorul ei principal, v-aş mai invita şi la o dulceaţă de nuferi, dar nu ştiu ce se poate întâmpla, oricum este o carte incredibilă, iată că până acum n-am citat nimic, şi ar merge citată cam toată cartea, dar poate încep cu ceva, soft, de la pag.113:
„-Nici eu nu credeam în povestea pe care urmează să ţi-o spun, până în ziua în care unul dintre «ei» mi-a rupt buzele. Atunci am văzut totul. De parcă odată cu smulsul buzelor mi-ar fi deschis un al treilea ochi şi toate poveştile spuse de taică-miu şi-au căpătat dintr-o dată sensul. Dar să încep cu începutul începutului.
Ca să-ţi dai seama mai uşor: primul ajuns în Balta Brăilei a fost stră-străbunicul meu. Un turc din oastea otomană, originar din Izmir. Ali Osman îl chema. După ce s-a terminat războiul cu ruşii, n-a mai plecat… S-a luat cu o româncă.” Singurul lor urmaş s-a luat cu o rusoaică din Cahul. „bunică-miu a fost singurul lor copil, la fel cum a fost şi taică-miu pentru el şi bunică-mia - o româncă cu origini ucrainene.”
Deocamdată, mă opresc aici…
Tudor Ganea, unul dintre «ei», unul dintre cei care a călătorit prin carne vie (p. 182), pare „să ştie” foarte multe. Mai ales despre viitorul catastrofic al României. Vă las să-l descoperiţi nostradamic şi să vă bucuraţi de, era să scriu buzele lui, dar el este cel care vă va lăsa fără…
A, da, începutul „Cazematei” este la fel de tare precum începutul din „Miere”, deşi în „Miere” sunt mai multe începuturi, oarecum… Să-mi spuneţi, totuşi, care este începutul cel mai grozav din literatura română. Exceptând, evident, „A fost odată ca-n poveşti…”
