Stai liniştit, nu poate fi nicicum/ decât ce nu se ştie niciodată...
în rest, e totul simplu şi-nţeles/ şi clar ca-ntr-o oglindă fermecată!
Uită-te bine, vezi că sunt şi eu/ acolo, mărmurită-ntr-o secundă:
aceea, a căderii pe pământ,/ dintr-o sămânţă mică şi fecundă...
din vis şi dor şi lacrimă, atunci,/ când am pornit alături, înspre nuntă!
Stai liniştit, ajungem negreşit,/ nu are cine/ce să ne despartă,
fiindc-avem acelaşi dumnezeu,/ aceeaşi uşă şi aceeaşi poartă,
aceeaşi scară şi acelaşi cer/ din ce în ce mai mare, mai aproape,
mai plin cu alţi (ne)norocoşi ca noi:/ vasali ai veşniciei, robi şi roabe
n-oglinzi şi faţă-n faţă până când/ nici infinitul nu ne mai încape!
