M-au sunat marți, seara târziu, două persoane: un Marian și o Mariană, ca să-mi reproșeze că nu i-am felicitat de ziua numelui. M-am mai confruntat cu asemenea imputații și în alte rânduri și de fiecare dată am oferit aceleași explicații, care, mi se pare mie, sunt de cel mai elementar bun-simț.
Ocaziile respective au fost generate de două evenimente - importante, da, din punct de vedere religios - dar cu totul nepotrivite pentru a sărbători ceva.
Primul este cel de marți: Adormirea Maicii Domnului. Cum să feliciți pe cineva cu așa un prilej sinistru?! Este ca și cum te-ai duce la o înmormântare și le-ai spune rudelor decedatului, la căpătâiul sicriului, "Să trăiască defunctul, mă bucur pentru voi, unde au loc felicitările, masa și dansul?"
Al doilea eveniment religios se petrece tot în luna august: tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Și iar îmi vine în minte o urare chiznovatică, "Ei, cum a fost cu descăpățânarea? Cum te-ai simțit? Mă bucur pentru tine și îți doresc la cât mai multe!"
Cu Paștele e ceva mai complicat, pentru că două evenimente - unul tragic și unul hai să zic mai vesel - au loc la trei zile distanță: crucificare și moartea lui Iisus în chinuri, apoi învierea și anunțul că există viață și după moarte, o chestie cu adevărat îmbucurătoare.
Dar ce faci dacă cineva, un Cristian sau o Cristină, îți cer felicitări? În ce zi le dai, ce le urezi, ce ton folosești, zâmbești sau nu?! De crucificare, cu o față tristă și ochii plecați? De Înviere, cu un zâmbet calm, palmele încrucișate pe abdomen și ochii îndreptați către ceruri?
Am întrebat câțiva preoți cum să fac de asemenea sărbători. Mi-au răspuns, unanim, cum e normal: să feliciți de nașterea Maicii Domnului, pe 8 septembrie, de nașterea Sântului Ioan Botezătorul, pe 24 iunie, și de Nașterea Domnului, Crăciunul, pe 25 decembrie.
La mintea cocoșului, nu?
