Uneori, realitatea se deschide în fața ta ca o ușă pe care n-ai vrut s-o deschizi. Știi că în spatele ei e mizerie, dar speri, naiv, că poate nu e chiar atât de rău. Și totuși, o forță tăcută te împinge înainte și, când intri, te izbește mirosul rânced al unei societăți care s-a obișnuit să pună fundamentele unei case pe hârtii lucioase, cu sigle sclipitoare și cerneluri care nu rezistă nici măcar la lumina unei întrebări simple: „Tu chiar ai învățat acolo?”
Cazul Moșteanu n-a făcut decât să tragă perdeaua de pe o scenă pe care, de ani buni, se joacă aceeași piesă, cu actori diferiți, dar cu același text obosit. Generația nouă a politicienilor „curați”, cei care au venit peste noapte să reformeze, să moralizeze, să rupă legăturile cu trecutul, s-a trezit prinsă în propria-i plasă de iluzii. Au ieșit în lume cu diplomele fluturând în vânt, ca steaguri ale unei armate imaginare, și au strigat că sunt altfel decât cei dinainte. Numai că vântul, ăla rece, necruțător, le-a smuls hârtia din mână și a arătat tuturor că, sub straturile de vorbe mari, s-a ascuns o realitate pe care o știam, dar refuzam s-o privim: impostura lor e identică cu a celor pe care îi condamnau.
Nu diploma te face om, ci drumul până la ea. Și drumul acesta nu are scurtături magice, nu se comprimă în vară, nu se poate negocia după program. În drumul adevărat există cămine, miros de var ars, profesori care te ceartă, nopți în care numeri paginile ca pe trepte spre o lume mai bună. Există colegi care-ți devin familie și examene care-ți devin cicatrici. Cine nu le-a trăit nu poate înțelege ce rușine apasă peste cei care au trecut prin toate astea și se trezesc, acum, transformați în figurantul trist dintr-o piesă jucată de niște actori fără școală și fără rușine.
În fața impostorului, adevăratul absolvent e un om fără noroc. El vine cu trecutul lui, cu anii clădiți încet, cu sudoarea pe care nimeni nu i-o poate falsifica. Celălalt vine cu o diplomă scoasă parcă din cutia cu surprize, cu o facultate pe care n-a frecventat-o, cu o programă pe care n-a citit-o, cu o rușine pe care n-o simte. Și totuși, culmea ironiei: impostorul e cel care ajunge departe. El urcă într-o lume în care hârtiile au devenit mai importante decât oamenii. O lume în care poți fi ministru fără să fi trecut măcar o dată printr-o bibliotecă adevărată.
Există în toate acestea o tristețe surdă, un fel de oboseală a sufletului. Într-o țară în care educația a devenit o valiză fără rotile, tot mai greu de târât prin aeroportul unei societăți care nu mai știe încotro merge, impostorii cu diplomă apar ca o consecință naturală. Ei sunt produsul unei piețe de iluzii: învățământul privat de duzină, profesorii care semnează fără să vadă, partidele care promovează fără să verifice. Ei sunt doar simptomele, nu boala. Boala suntem noi, cei care am acceptat, ani la rând, că hârtiile pot ține loc de conștiință.
Și totuși, nu sunt pesimist. Dimpotrivă, cred că în mijlocul acestei furtuni există un adevăr care crește, încet și încăpățânat, ca un pom într-un sol prea sărac. Tinerii care își fac drumul cinstit vor înțelege, într-o zi, că nu impostorul pune stăpânire pe lume, ci minciuna care îl protejează. Și minciuna nu rezistă. Mai devreme sau mai târziu, o lumină cade din greșeală peste ea și îi arată ridurile.
Scandalul Moșteanu e doar o lumină. Mică, dar suficientă cât să se vadă prăbușirea unei iluzii: aceea că există o clasă politică „nouă” doar pentru că poartă limbajul tehnocrat și se îmbracă în englezisme. Dacă totul în spatele lor e gol, dacă diplomele lor sunt mai subțiri decât hârtia pe care sunt tipărite, atunci ei nu sunt nici noul, nici viitorul. Sunt doar o copie nereușită a trecutului. Rămâne de văzut dacă noi, ceilalți, cei care încă simțim nostalgia unei facultăți reale, cu miros de teancuri de xerox și cafea proastă băută în noapte, vom mai lăsa impostura să ne conducă. Sau dacă, într-o bună zi, unul dintre acei tineri care au învățat pe bune va ridica o altă diplomă, nu ca pe un steag, ci ca pe un jurământ, și va spune: „Asta sunt eu. Fără scurtături. Fără minciună.”
Până atunci, trăim în epoca generației de impostori cu diplomă. Dar nu e o epocă eternă. E doar una de tranziție, ca toate imposturile care se sparg, în cele din urmă, de propria lor goliciune.
