Moştenirea lui Stalin pentru statele din fostul bloc ex-sovietic * Cum a ajuns Rusia şi agresor, şi mediator, şi "forţă de menţinere a păcii" * De la războiul din Transnistria la confruntările din Ucraina via luptele din Georgia * Cine se joacă cu focul în Nagorno-Karabah
Sfârşitul Războiului Rece nu a însemnat un "sfârşit al istoriei", universalizarea democraţiei şi pacificarea ţărilor despărţite de Cortina de Fier. În fapt, dacă ţările din blocul vestic, din jurul Statelor Unite, aveau motive să jubileze, Rusia nu a reuşit să depăşească sentimentul de „putere învinsă”, sentiment acutizat pe fondul convulsiilor politice, sociale şi economice din anii ’90. Însuşi preşedintele rus Vladimir Putin declara că „prăbuşirea URSSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”, opinie împărtăşită de parte din populaţia pentru care visul prosperităţii după model occidental s-a dovedit mult mai îndepărtat decât se credea iniţial. Spargerea lagărului comunist a însemnat nu numai ieşirea ţărilor din Europa de Est din zona de influenţă a Moscovei, ci şi o destrămare a spaţiului ex-sovietic prin apariţia noii comunităţi de state independente. În câţiva ani, Rusia a pierdut controlul asupra unor vaste teritorii, cea mai mare pierdere din punct de vedere geopolitic fiind restrângerea drastică a influenţei în zona Mării Negre, zonă considerată strategică pentru Rusia încă de pe vremea lui Petru cel Mare.
Moştenirea tătucului Stalin
Pentru noile state apărute în spaţiul ex-sovietic, calea spre independenţă nu a fost una lină, iar capacitatea lor de a-şi păstra integritatea teritorială a fost pusă la încercare de "complicaţiile" moştenite din timpul perioadei staliniste. Este vorba în special de combinarea în fostele state unionale a unor teritorii fundamentate diferit din punct de vedere istoric şi etnic. De exemplu, părţile nordice şi sudice ale Basarabiei rupte din România au fost incluse în RSS Ucraineană, iar regiunea Transnistria, fostă regiune autonomă creată în 1924 pe teritoriul Ucrainei, a fost inclusă în RSS Moldovenească. Redesenarea frontierelor a fost însoţită şi de interschimbarea unor grupuri etnice, atât prin deportări în masă, cât şi prin înlocuirea elitelor din teritoriile sovietizate cu nomenclatura rusească.
Printre primele care au resimţit efectele acestor interschimbări a fost R.Moldova. Declaraţia de independenţă faţă de Moscova, din iunie 1990, a fost urmată la doar câteva luni, în septembrie, de declaraţia unilaterală de independenţă faţă de… Chişinău a Transnistriei, un teritoriu de 4.200 de kmp, întins pe 200 km între Bug şi Nistru, şi cu o populaţie de aproximativ 500.000 de persoane. Scopul declarat al acestei „autodeterminări” din stânga Nistrului a fost acela de a preîntâmpina o unire cu România, în condiţiile în care rădăcinile etnice şi lingvistice din R.Moldova favorizau acest lucru. Conflictul avea să ia o turnură violentă în martie 1992, prin izbucnirea războiului dintre armata R.Moldova şi forţele separatiste transnistrene. Factorul decisiv în acest conflict a fost intervenţia în favoarea separatiştilor a Armatei a 14-a ruse. În iunie a fost semnat un acord de încetare a focului, în urma căreia Transnistria căpăta un „statut special”, la menţinerea căruia aveau să vegheze „trupele pacificatoare” ruseşti.
Altfel spus, în acest conflict, Rusia şi-a asumat deopotrivă rolul de agresor, mediator şi factor de menţinere a unui armistiţiu, folosind toate aceste pârghii după cum îi dictau propriile interese. În aceste condiţii, negocierile dintre Chişinău şi Tiraspol şi menţinerea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova au fost sortite eşecului, iar „conflictul îngheţat” din regiunea transnistreană a devenit un instrument de păstrare a influenţei şi capacităţii de intervenţie, inclusiv militare, a Moscovei în regiune.
Excepţia care devine regulă
Modelul secesionist generator de „conflicte îngheţate” şi-a dovedit eficienţa şi în cazul altor state, precum Georgia, Ucraina sau Armenia, care, asemenea Republicii Moldova, începeau să manifeste un apetit prea mare pentru alianţa cu statele vestice. Iar dacă în cazul statelor din Europa de Est nu au putut fi înăbuşite dorinţele de obţinere a unor garanţii de securitate prin aderarea la structurile euroatlantice ale NATO şi demararea unor procese de reformă politică şi economică menite să le compatibilizeze cu spaţiul comunitar al Uniunii Europene, fostele state ex-sovietice au trebuit să înfrunte acţiunile făţişe ale Moscovei, în sensul păstrării a ceea ce ea considera „sfera sa legitimă de influenţă”. Iar gestionarea „conflictelor îngheţate”, privite iniţial mai degrabă ca oportunităţi conjuncturale de intervenţie ale Rusiei în anumite regiuni a devenit, practic, literă de lege în politica externă, iar Moscova a devenit expertă în menţinerea unei „instabilităţi controlate”, ca instrument indirect de refacere a statutului de mare putere şi prevenire unei eventuale extinderi a influenţei occidentale în spaţiul ex-sovietic.
Zona Mării Negre a fost practic înconjurată de un cerc al „conflictelor îngheţate” - Transnistria (Republica Moldova), Abhazia şi Osetia de Sud (Georgia), Nagorno-Karabah (disputată de Armenia şi Azerbaidjan). Rusia a devenit garantul existenţei acestor entităţi separatiste, iar modelul avea să fie aplicat, într-o formă şi mai violentă în prin alipirea peninsulei Crimeea şi alimentarea conflictelor din estul Ucrainei. Moscova şi-a (re)câştigat şi asigurat poziţiile la Marea Neagră, chiar şi cu riscul de a extinde sfera conflictelor internaţionale şi declanşarea unui Al Doilea Război Rece.
Războiul, ca un risc asumat
Un moment-cheie în reconfigurarea raportului de forţe în Marea Neagră, dar prin extensie şi al zonei Mării Caspice, esenţială pentru securitate energetică a Europei, l-a constituit, în 2008, războiul din Georgia, în care s-au reactivat „conflictele îngheţate” din Abhazia şi Osetia de Sud, entităţi asemănătoare ca structură şi mod de apariţie cu Transnistria. Premergător acestui conflict militar deschis între Moscova şi Tbilisi, trebuie amintit deznodământul Summitului NATO de la Bucureşti, din aprilie 2008, în care, în urma ezitărilor unor state, s-a amânat acordarea Ucrainei şi Georgiei a Membership Action Plan-ului de aderare la alianţa nord-atlantică.
În contextul general, mai trebuie amintit că, în iunie 2008, Rusia acuza Uniunea Europeană că vrea să spargă zona de influenţă rusă prin intermediul Parteneriatului Estic. Acesta din urmă, adresat Ucrainei, Republicii Moldova, Georgiei, Armeniei, dar şi Azerbaidjanului şi Belarusului, erau privite de iniţiatori ca o cale spre democratizarea şi consolidarea acestor state, fiind chiar evocată posibilitatea ca, în funcţie de progrese, aceste state să devină în viitor membre ale Uniunii Europene. Chiar dacă viitorul acestor state în spaţiul comunitar părea încă unul destul de îndepărtat, UE fiind încă în perioada de acomodare după valurile de extindere din Estul Europei, din 2004 şi 2007, această perspectivă, alături de extinderea NATO, au fost considerate de Rusia drept ameninţări la adresa spaţiului său de securitate.
În aceste condiţii, Moscova şi-a asumat riscul unui război, iar elementul declanşator a fost tentativa Georgiei, din august 2008, de a recâştiga controlul asupra Osetiei de Sud. Acţiunea a luat prin surprindere inclusiv UE şi SUA. Forţele georgiene au avut însă de înfruntat trupele „pacificatoare” ruse în „războiul de 5 zile”, în cursul căruia doar cu mari eforturi diplomatice a fost evitată o „pacificare” totală a Georgiei. Dincolo de faptul că Georgia a pierdut definitiv orice control asupra Abhaziei şi Osetiei de Sud, acestea fiind inclusiv recunoscute ca state de Rusia (nu şi de comunitatea internaţională), au devenit vizibile limitele militare pe care Statele Unite, principalul aliat al Georgiei, le avea. Mai exact, dacă Rusia a fost dispusă să rişte inclusiv un război cu SUA şi alianţa nord-atlantică pentru a-şi conserva sfera de influenţă din spaţiul ex-sovietic, pentru administraţia de la Washington, prinsă deja în războaiele din Irak şi Afghanistan, un conflict cu Rusia în numele apărării „extravaganţei” strategice georgiene ar fi fost deja prea mult.
În ciuda angajamentelor diplomatice ulterioare, perspectiva aderării Georgiei la NATO a fost, de facto, afectată pe termen nedefinit. Această situaţie s-a repercutat şi asupra Ucrainei. Mai mult, Rusia s-a găsit din nou în ofensivă şi, pur şi simplu, nimeni nu a putut s-o oprească să-şi recâştige, inclusiv pe cale militară, poziţiile în spaţiul ex-sovietic.
Când frontierele contează prea puţin
Deşi criza din Ucraina şi intervenţia rusească din Crimeea şi provinciile din estul ţării au fost privite drept evenimente rupte de cele din Georgia, ele sunt, de fapt, faţete ale aceleiaşi probleme. Rusia şi-a asumat din nou riscuri militare, fie şi sub forma „războiului hibrid”, în scopul de a-şi consolida poziţiile la Marea Neagră.
Crimeea, anexată acum de Rusia - zguduind astfel frontierele Europei, considerate inalienabile după Al Doilea Război Mondial - are deopotrivă valoare economică şi militară, iar Rusia a retezat dintr-o lovitură perspectiva de a vedea într-un viitor, fie şi unul destul de îndepărtat, o bază NATO la Sevastopol… Iar conflictele din estul Ucrainei nu numai că au ţinut în continuare Kievul în şah şi au atenuat la nivel internaţional din ecoul anexării Crimeei, dar au şi impus Occidentului să bată în retragere şi să se limiteze doar la sentimentul de „îngrijorare” sau cel mult „revoltă”, manifestat însă doar la nivelul declarativ al unor cancelarii şi mai puţin prin acte concrete care să depăşească efectele discutabile ale unor sancţiuni economice sau politice.
Viitorul Ucrainei pare acum unul destul de incert. Economia ţării este slăbită, scandalurile politice compromit lideri care ar trebui să fie garanţi ai democraţiei şi echităţii sociale, iar Acordul de la Minsk, de încetare a focului, consfinţeşte, practic, existenţa unui nou „conflict îngheţat” pe harta Europei, ce poate fi oricând reactivat.
Un nou conflict devine fierbinte
În ce măsură Moscova este dispusă să se oprească aici, e greu de spus. Escaladarea tensiunilor dintre Rusia şi Turcia, de la frontiera siriană, s-au reflectat inclusiv în recenta reactivare a conflictului din Nagorno-Karabah. Nu e un secret că Rusia sprijină Armenia, iar Turcia, care este şi membru NATO, sprijină Azerbaidjan. În fapt, ciocnirile din această provincie, ce au reizbucnit cu o violenţă nemaivăzut din 1994 până în prezent, sunt ecoul disputelor pe care Rusia şi Turcia le-au avut de-a lungul frontierei siriene. Conflictul din Nagorno-Karabah, zonă controlată în prezent de armeni, are potenţialul de reizbucni cu o forţă extremă, mai ales că sunt implicate state care au capacitatea de a mobiliza forţe militare importante.
În conflictul reaprins în 1991, de exemplu, şi-au pierdut viaţa nu mai puţin de 30.000 de oameni, iar aproape un milion de locuitori au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele. „Doar” câteva zeci de persoane şi-au pierdut viaţa în confruntările izbucnite în urmă cu aproximativ două săptămâni, s-a ajuns din nou la armistiţiu, în urma presiunilor internaţionale, dar acesta rămâne unul extrem de fragil.
În fapt, Nagorno-Karabah riscă să devină scena unui „război prin intermediari” între Rusia şi Turcia. Cauze ar fi nu numai evenimentele din Siria, ci şi relansarea panturcismului în statele ex-sovietice, precum şi disputele istorice care există între Armenia şi Turcia. Acest „conflict îngheţat” riscă să devină şi el o „ruletă rusească” pentru pacea Europei, numărul jucătorilor fiind din ce în ce mai mare. Întrebare e cine va apăsa primul pe trăgaci?
