Când ai văzut că nu mai am cuvinte
şi stau pustiu la margine de sat,
m-ai dat Ion de suflet la Uitare...
de sufletul cuvântului m-ai dat!...
Şi stau şi tac, şi tac şi stau... cum tace
şi stă-n salcâm nimicul şi îmi dă
tot ce a strâns din viaţa mea prea lungă...
mai lungă decât moartea... ă! hă! hă!
Şi-mi dă, şi iau, şi simt că mi se umple
(încet, de tot) uitarea cu nimic...
mai am vreo trei secunde-n buzunare,
şi-n ochi mi-i gol, şi-n inimă mi-i frig!
Mă strigă satul, vine să m-asculte,
să dau ...! ...dar ce, dacă nu am cuvânt?!...
Dau lacrima mea plină de onoare
şi tot nimicul care (nu) mai sânt!
