Asculţi căderea florii de salcâm,
demult, de-acolo, dintr-un hăt departe...
când te uitai la cerul negreşit
la steauă, cum se naşte şi cum arde...
şi cum se suie-n zare până când
salcâmul înfloreşte înc-o dată,
şi înc-o dată...şi alergi, şi-alergi
prin ad/mirarea ta ne/vinovată,
poate ajungi atunci, la început
de mugure, de frunză şi de roată?!?...
Atunci, demult...la margine de vis,
într-o tăcere crudă şi rotundă,
când hoinăream prin vreme fără timp,
tulburător, ca într-un fel de nuntă,
miraculos, ca-ntr-un sfârşit de basm
cu zmei, cu fii cuminţi şi cu ilene...
şi ne uitam pe dealuri, până când
flori de salcâm ne atingeau pe gene?!?...
Aşa era de nalt acel acum
pierdut printre cicori şi sânziene!!!
