Ochi trişti, fiinţe plăpânde şi înfometate, mânuţe murdare de pământ şi picioruşe desculţe. Cam acesta ar fi începutul poveştii pe care urmează să v-o împărtăşim. Departe de ochii lumii, undeva, în satul Vădeni, din Comuna Cavadineşti, într-o căsuţă cu doar două odăi, şapte suflete se străduiesc să îşi trăiască anii copilăriei, alături de mama lor, Nicoleta Vasilica Vrabie, în vârstă de 36 de ani, care de aproape doi ani a rămas capul familiei.
Când am ajuns în faţa casei, cei şapte prichindei au ieşit şi m-au întâmpinat desculţi, cu zâmbetul până la urechi şi hăinuţele murdare de la joacă. Aş fi vrut să le pot răspunde tot cu un zâmbet, însă nu am putut, mai ales atunci când am pătruns în casă şi am văzut unde se străduiesc să trăiască.
Copilărie trăită din pomana celorlalţi
Am păşit înăuntru cu inima strânsă, gândindu-mă că voi sta de vorbă cu nişte copii trişti, nemâncaţi ori murdari. Dar, de fapt, în prima camera, mică, am fost primită cu multă blândeţe şi energie. Copiii zburdau de colo colo, fericiţi că aveau musafiri. Doar Ana Maria, cea mai mare dintre fraţi, stătea liniştită, cu mezinul Mihai în braţe.
Ana-Maria (14 ani), Teodor-Cristian (13 ani), Maria-Gabriela (12 ani), Mihaela-Andreea (11 ani), George-Bogdan (8 ani), Liviu-Daniel (7 ani) şi Mihai-Romeo (un an şi opt luni) sunt cei şapte copii ai Nicoletei Vrabie, care îşi duc traiul într-o căsuţă veche cu două cămăruţe înghesuite, construită din chirpici, care nici măcar nu e a lor.
„Suntem aici de aproape un an şi jumătate. În urmă cu ceva timp am hotărât să îmi părăsesc soţul, pentru că ajunsese o persoană alcoolică, violentă atât cu mine, cât şi cu cei mici. Mi-am luat inima în dinţi şi am ajuns la fundaţia „Familia” unde am stat până am depăşit termenul limită. De acolo, viaţa ne-a dus prin casele celor care au avut milă şi ne-au oferit o locuinţă, în schimbul muncii oferite de mine. Nu ne putem permite să locuim la oraş, nici dacă aş avea un loc de muncă stabil”, ne mărturiseşte mama copiilor.
Fundaţia „Familia” s-a dovedit a fi un real sprijin pentru aceştia, dar mai ales pentru mamă, care a reuşit să obţină un atestat de agent de pază, pe care din păcate nu a reuşit să îl folosească nicăieri încă. „Mi-am dorit să pot munci, însă cu banii câştigaţi nu reuşeam să scoatem cămaşa lună de lună. În plus, nu aveam cu cine să îi las pe cei mici, iar riscul de a fi atacaţi de tatăl copiilor era foarte mare”, mai adaugă femeia.
La casa din satul Vădeni au ajuns dintr-o întâmplare fericită, dând din coincidenţă peste un suflet bun, căruia i-a fost milă de ea şi de copii. „După ce am locuit la fundaţia „Familia” am ajuns în satul Fântânele. Într-o zi, când eu eram la prăşit, copiii au butonat telefonul şi au format un număr la nimereală. Respectiva persoană a sunat înapoi să vadă ce doream. Eu nu ştiam despre ce era vorba şi mi-am cerut scuze pentru deranjul provocat. Aşa am ajuns să mă împrietenesc cu femeia în casa căreia stăm astăzi. Din păcate, nu putem avea certitudinea că vom locui aici pentru totdeauna şi asta ne face să dam înapoi în anumite circumstanţe”, spune mama copiilor.
Pereţii de un roz închis stau să se dărâme, geamurile au fost sparte de unii săteni "binevoitori" , iar căldura sau electricitatea rămân vise deşarte. „Am văruit anul trecut cu mama, aşa cum am ştiut noi mai bine. Soba, tot noi doua am construit-o din lut. Aşteptăm să îşi termine toată lumea din sat treaba şi să ne putem aduce o căruţă de lut. Aşa sunt regulile aici. Fiecare ia când îi vine rândul. Vine iarna şi tot ce ne dorim este să nu mai îngheţăm de frig. Este greu, dar nu ne plângem”, ne spune Ana-Maria.
Dacă electricitate şi sobă nu au, se bucură că există măcar o fântână în faţa casei, de unde pot lua apă potabilă. „Mă bucur că le pot face de mâncare şi că îi pot spăla. Iarna pun câteva oale pe sobă, iar vara las bidoanele la soare. Nu îmi permit să le încălzesc la aragaz, pentru că este foarte scumpă o butelie”, spune Nicoleta Vrabie.
Şcoala, singura soluţie împotriva sărăciei
În momentul în care i-am întrebat pe copii dacă merg la şcoală, şase din ei au spus în cor că da şi că le place mult la ore, fiecare dintre ei având câte o materie preferată. Dincolo de asta, cred că, este pentru ei şi un mod de a uita de problemele de acasă.
„Ne place să mergem la şcoală şi ne bucurăm că acum ne sunt asigurate rechizitele. E mai greu de acum, că se lasă noaptea repede şi ne prinde cu temele pe care le facem la lumina lumânării. Ne-am dori o casă în care să fie lumină şi căldură. Dar, să ştiţi că, pe de altă parte, ne-am obişnuit de atâţia ani să locuim fără electricitate. Lipsim de la şcoală doar dacă suntem bolnavi”, ne spune, tristă, fata cea mare.
„Îmi doresc un viitor pentru copiii mei!”
Din banii pe care îi primeşte din alocaţia copiilor şi ajutorul social, femeia reuşeşte să îi hrănească pe cei mici de pe o zi pe alta. Toţi banii sunt drămuiţi foarte atent, pentru a le asigura hrana şi strictul necesar. „Astă vară stăteam cu cel mic în spate şi prăşeam pentru un butoi de brânză pe care să îl avem pe timpul iernii. Când vin alocaţiile, avem grijă mare cum împărţim banii. Şi pentru copii la şcoală, şi pentru mâncare, şi pentru haine, pentru tot ceea ce are nevoie bebeluşul. Tot ce îmi doresc este să reuşesc să le dăruiesc un viitor acceptabil măcar. Am nevoie de ajutor, nu ştiu cum să mă mai descurc singură”, spune mama, plângând.
Dacă alţii copii de vârsta lor îşi doresc telefoane de ultimă generaţie, cei şapte îşi doresc un loc unde să se poată adăposti alături de mama lor. Linişte, o cameră curată, un şifonier, un pat mai mare şi să poată merge la şcoală în continuare.
Toţi cei care vor să ajute această familie, sub orice formă, donând alimente neperisabile, haine, jucării sau chiar bani, pot veni la sediul redacţiei de pe strada Domnească, numărul 68.
