Stă singur toată iarna...şi în frig...
nu strigă, nu cerşeşte îndurare,
rabdă frumos şi dârdâie curat,
cu gândul înspre desprimăvărare!...
Strânge în sine, vertical şi demn,
inel după inel şi-amărăciune...
din ce în ce mai nalt şi mai bătrân,
visează tăietor, însă nu spune!
Îşi suie vlagă-n mugurii amari
şi-n frunzele şi-n florile amare...
şi stăm şi adormim la umbra lui
plină cu linişti, cânturi şi cuibare!
Şi sub coroană-i vin îndrăgostiţi
cu sufletele-n dulce-nflăcărare...
le dă încet, cu fiecare ram,
tăceri şi-mbrăţişări tulburătoare!
Le dă atingeri lungi şi cu nectar,
freamăte-n dor şi-n toi de apă vie,
monosilabe smulse din adânc...
aşa, ca într-un fel de cununie!...
Stă singur, încă viu şi foarte trist
fiindcă a rămas fără livadă...
şi nimeni nu-l întreabă de nimic,
parcă-i străin...şi parcă stă să cadă!
Visează tăietor...e-nfrigurat,
cu bătrâneţea-i sfântă ne-nfioară...
îl numărăm, flămânzi, neputincioşi...
şi aşteptăm dulceaţa lui amară!
