Sunt ostenit ca un cireş amar,
bătrân şi dat afară din livadă...
vreau să-nfloresc şi eu, dar nu mai pot,
şi nimenea nu poate să mă creadă!
Umblu pe drumuri, trist, şontâc-şontâc,
mi-i sufletul uscat de-atâta viaţă,
am iască-n ochi, am rădăcini de plumb...
din lut, o mână rece mă agaţă!
Am fost mâncat de sfinţi, de păcătoşi,
de păsări cântătoare şi tăcute,
m-au dezbârnat netrebnici şi furtuni...
şi am oftat mereu, poate s-aude,
poate mă vede vrun creştin sadea,
să-mi lege rana şi să înţeleagă,
să-mi dea-ndurare că nu pot mai mult
din toat-amărăciunea mea săracă!
Şi nimenea nu-mi face nici un semn,
nu ştiu măcar să bat la nici o poartă,
mi-i sfiiciune până la sfârşit...
ruşinea mea e artă pentru artă!
Vreau să-nfloresc şi eu, dar nu mai pot,
şi nimenea nu poate să mă creadă...
sunt ostenit ca un cireş amar,
bătrân şi dat afară din livadă!
