Nu mă mai duc la vale niciodată,
rămân aici, cu tine, lângă cer...
de-acolo-i mult mai greu şi mai departe
ca să ajung aproape, să mai sper!
Ţi-aduci aminte cum, la începuturi,
scânceai pe sus, şi eu scânceam pe jos?
eram pe calea laptelui, în faşă:
tu - făt-frumoasă... şi eu - făt-frumos!
Îţi aminteşti cum te chemam la vale,
pe ţărna mea, să ne jucăm şotron?
tu mă chemai la deal, să văd că suntem
sclavi simpli ai aceluiaşi eon...
acel ce te-a făcut să-mi dai lumină,
să iau, să mulţumesc... iar tu să-mi spui
că sunt dator, că eşti datoare până
când „tot” va fi „nimic” al nimănui!
Ţi-aduci aminte cum, fără ruşine,
am spus că vreau s-adorm la umbra ta
şi să visez că-ţi mângâi strălucirea
şi trena lungă, lungă... uite-aşa?
Îţi aminteşti cum ai tăcut o clipă...
ai râs şi-ai plâns, aşa, din când în când,
poate pricep c-om fi, fără tăgadă,
sclavi pururi ai aceluiaşi mormânt?
Mai am oleacă... şi ajung la tine...
şi nu mai vreau nimic... şi nu mai sper!...
Nu mă mai duc la vale niciodată,
rămân aici, aproape, lângă cer!
