Termenul "oprobriu" este de regulă utilizat în contexte livreşti, de persoane culte, capabile să folosească un limbaj elevat. Deşi cuvântul are o aură pretenţioasă, nu de puţine ori el iese mutilat de pe buzele unor vorbitori care se vor la fel de pretenţioşi. Mai mult, mediul online şi presa abundă într-o construcţie pleonastică care are la bază acelaşi termen.
Forma corectă a acestui neologism este „oprobriu” şi nu „oprobiu”, aşa cum mulţi ar putea fi înclinaţi să creadă. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (DEX), oprobriu înseamnă: „dispreţ, dezaprobare prin care societatea condamnă fapte socotite nedemne sau oameni care săvârşesc astfel de fapte”. Termenul provine din franţuzescul „opprobre”, unde la rândul lui a fost împrumutat din latină: „opprobrium”. Indiferent de limbă însă, cuvântul îşi păstrează înţelesul.
Din definiţia pe care am citat-o decurge şi cea de-a doua greşeală de limbă frecvent întâlnită în zilele noastre. Astfel, „oprobriu” apare deseori în construcţia „oprobriu public”: „Astfel, familiile cu două venituri, în care lucrau atât bărbatul, cât şi femeia, au atras mult oprobriu public pe măsură ce şomajul din Germania se adâncea”, scrie într-un articol istoric. Un alt exemplu: „Colonelul Mocanu doreşte să îmi minimizeze meritele, să mă înjosească şi să îmi aducă oprobriu public”, declară cineva într-un articol din presa sportivă, fără ca reporterul să pară că a semnalat în vreun fel greşeala.
Aşa cum lesne se poate observa, „oprobriu public” este o structură pleonastică. Cum „oprobriu” înseamnă „dezaprobare prin care societatea condamnă anumite fapte sau oameni etc.”, alăturarea cuvântului „public”, atunci când este vorba de societate, nu mai are nicio valoare de comunicare, fiind exagerată, inutilă şi greşită.
În concluzie, putem spune: „Comportamentul său ca om politic a atras oprobriul (dezaprobarea societăţii - n.r.)”.
