În vorbirea de zi cu zi sau atunci când scriem, ultimul lucru la care mulţi dintre noi suntem atenţi este respectarea acordului între părţile propoziţiei. Rezultă, astfel, formule de genul "elevul al cărui uniformă" sau "maşina a cărui frână", care pot fi comice, în cel mai bun caz.
Situaţii de acest gen apar atunci când facem acordul după regula "cum s-o nimeri" şi nu după regulile gramaticale în vigoare. "Ghidul de exprimare corectă" disponibil pe dexonline.ro tratează şi această problemă de exprimare în limba română. Spre exemplu, nu este corect să spunem sau să scriem "băiatul al cărui carte" sau "fata a cărui carte", ci "băiatul a cărui carte" şi "fata a cărei carte". Ghidul amintit arată că există o regulă simplă în astfel de situaţii, numită "acordul în cruce": al/ a/ ai/ ale se acordă cu obiectul (cate/ cărţi/ câine/ câini), iar cărui/ cărei/ căror/ se acordă cu posesorul (băiatul/ fata/ băieţii/ fetele). Drept urmare, corect este: "băiatul ale cărui cărţi", "fata ale cărei cărţi", "băieţii a căror carte", "fetele a căror carte", "băieţii ale căror cărţi", "fetele ale căror cărţi" şi "băiatul al cărui câine", "fata al cărei câine", "băiatul ai cărui câini", "fata ai cărei câini", "băieţii al căror câine", "fetele al căror câine", "băieţii ai căror câini", "fetele ai căror câini".
Alte dezacorduri şi un regionalism morfologic
Un alt tip de dezacord gramatical des întâlnit în limba română este cel în gen şi număr dintre articolul posesiv (al, a, ai, ale) şi substantivul sau pronumele determinat: "un obicei a mamei" (corect "un obicei al mamei"), "cei doi gemeni a surorii mele" (cei doi gemeni ai surorii mele).
Mult mai frecvent întâlnim însă dezacordul în număr la persoana a III-a, apărut între subiectul şi predicatul unei propoziţii: "Ce vrea ei?" ("Ce vor ei?"), "Ce-s cu aceste cărţi" ("Ce-i cu aceste cărţi"). În privinţa acestui caz, totuşi, "Gramatica limbii române” (Bucureşti, 2005, vol. II) semnalează că în graiul muntean este generalizată omonimia dintre forma de singular şi cea de plural ale persoanei a III-a a verbelor aflate la indicativ prezent - "el face", "ei face", şi că, astfel, în cadrul acestui grai nu avem de-a face cu un dezacord, ci cu un regionalism morfologic.
