Sărbătoarea Paștelui vine la pachet nu doar cu o serie de tradiții milenare, ci și cu propriul set de greșeli sau de confuzii gramaticale. Unul dintre cele mai stâlcite cuvinte din limba română este un substantiv aparent simplu, ”ou”. Chiar săptămâna trecută, pe când mă aflam la cumpărături, am auzit-o pe o persoană care aștepta la rând în fața mea întrebând-o pe o vânzătoare: ”Ouălele sunt proaspete, doamnă?”. Brusc, mi-am amintit o exprimare pe care cu doar o zi înainte o auzisem la televizor: ”Încondeierea ouălelor este o tradiție frumoasă”. Și întrebarea, și enunțul de mai sus sunt cât se poate de pertinente, doar că păcătuiesc atunci când vine vorba de folosirea corectă a variantelor termenului ”ou”.
Regula, așa cum apare ea explicată pe dexonline.ro, este că ”pentru a articula cu articolul hotărât pluralul substantivului ”ou”, se adaugă articolul feminin ”-le” la forma de nominativ plural: femei-femeile; cărți-cărțile; ouă-ouăle...”.
Cu lămuriri și cu sesizarea unei anomalii vine și profesorul universitar Ion Coja, în lucrarea ”Îndreptarea Îndreptarului ortografic, ortoepic și de punctuație”. ”De multe ori le-am cerut studenților, la seminar, să-mi răspundă cât mai prompt, mai repede, fără să se gândească prea mult, care este forma de genitiv plural de la ou. În marea lor majoritate, aceștia îmi răspundeau ouălelor: prețul ouălelor a crescut. După ce se mai gândeau puțin, după modelul case-caselor, reveneau: ouă-ouălor”, precizează profesorul Coja, care vine și cu lămuriri.
Mai întâi, să observăm că acest cuvânt reprezintă o anomalie: formează pluralul cu ă, fonem tipic pentru singular. Îl mai găsim numai în două. În amândouă cuvintele, la origine a fost intenția de a marca pluralul, în modul cel mai legiuit cu putință, prin -e, ceea ce ar fi dat naștere diftongului ue: oue, doue, diftong inacceptabil în limba română. Așadar, rațiuni fonetice, de eufonie, au impus această aberație din perspectiva morfologiei românești: -ă ca semn al pluralului. De unde deducem, încă o dată, că eufonia (fonetica) prevalează în fața morfologiei”.
Cuvântul săptămânii
Pandemia de coronavirus a pus între paranteze drepturi greu câștigate, precum ”libera circulație” și ”granițele deschise”. Locul acestor concepte a fost ocupat din nou de mentalități pe care le credeam deja apuse, cum este și cazul ”naționalismului”. Exact când Europa ar fi avut cea mai mare nevoie de unitate, multe state au decis să pună interesul propriu mai presus de mult perorata identitate europeană. Astfel, granițe pe care le credeam dispărute au apărut iarăși din senin, în timp ce bătălia statelor europene pentru a obține doar pentru ele echipamente medicale a arătat unde se află, cu adevărat, limita de demarcație dintre identitatea comună europeană și demagogia goală.
Este nimerit astfel să vorbim despre ”naționalism”, la rubrica ”Cuvântul săptămânii”. Așa cum apare explicat în dicționar, naționalismul reprezintă ”o ideologie și o politică derivate din conceptul de națiune, care a contribuit între secolele al XVIII-lea și al XX-lea la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale”.
La origine, naționalismul a fost un concept revoluționar, iar lumea în care trăim astăzi este profund modelată după ideile naționalismului. Totuși, termenul a căpătat în secolul trecut conotații dintre cele mai negative, după ce conceptele care stau la baza sa au fost deformate de diverși extremiști politici, ceea ce a dus la apariția unor dictaturi monstruoase și absurde, cum sunt fascismul și nazismul.
Este important de știut că majoritatea naționaliștilor nu au fost și extremiști, ci persoane cu o viziune moderată despre cum ar trebui să arate o societate. Nu în ultimul rând, și dictaturile comuniste, care ideologic sunt de extremă stânga, au încorporat în discursul lor elemente ale naționalismului.
