Sigur că da! Soacră-mea s-a ţinut de cuvânt! Când a spus că nu mai poate ţine decât până joi, nu m-a păcălit! A venit joia ceea... şi, gata, a murit aşa cum a promis! Pentru ea, bag samă, moartea nu-i alternativă, nu-i opţiune şi nu-i aflare în treabă... cum, de altfel, nici viaţa nu i-a fost! A ştiut, a vrut şi a putut să moară cu aleasă responsabilitate! A crezut şi a fost convinsă că sfârşitul vieţii este egal cu începutul morţii, că moartea durează doar o ...

Decembrie. Iarnă grea, minunată, autentică, pentru toate sufletele sărace şi bogate, pentru toate buzunarele pline şi goale. Troienele-s cât casa ta, cât casa mea, cât casa lui. Toate-s încremenite sub alb. Chiar şi ciorile-s albe de atâta ninsoare, de atâta bucurie că-i ger şi că verişorii lor, corbii, se înmulţesc în linişte şi în voie. Nu circulă nimic. Doar fumul din sobe. Doar sângele-n carotide. Drumurile-s înfundate. Şi cele care duc, şi cele care vin. Şi cele ...

Cum scriam în "Viaţa liberă" de ieri, Ileana lasă două lacrimi pe pragul porţii... şi plecăm mai departe, spre gară, cu tot alaiul şi cu tot I/Realul din lume! Care alai? Toate cuvintele scrise şi vorbite în cincisprezece ani de aşteptare şi râvnă! Toate cuvintele văzute şi auzite printre ne/muritoare! Toate cuvintele în des/trămare până acolo unde vântul rostogoleşte norii, până acolo unde se ascund fluturii când plouă, până acolo unde fata duce atâtea coroane de ...

Ca şi cum ar şti că am ajuns după o aşteptare de cincisprezece ani, că sunt şi stau lângă ea cu mâinile întinse şi chemătoare, fata care face/împleteşte coroane din flori nemuritoare începe să se trezească şi să-mi vadă verdele crud şi ud al ochilor pironiţi pe alcătuirea-i diafană. Se trezeşte şi-mi zice "mă cheamă Ileana, îţi mulţumesc foarte mult pentru că ai venit!"... Apoi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, fata din grâu continuă coroana de azi. Mai ...

Şi uite aşa-i desenez pe rotula stângă: "În inima pădurii de salcâmi/ stătea cu fruntea pe genunchi/ ca o eternă aşteptare"//... Şi uite aşa-i desenez pe rotula dreaptă: "Am să mă duc la tine tocmai atunci/ să înţeleg şi eu ce înseamnă/ şi cât de frumoasă e noaptea picioarelor lungi"//... Şi uite aşa-i desenez pe gleznele-i şi pe pulpele-i para/fine: "Vine Marele Somn! vrei şi tu să te culci?/ vrei şi tu să adormi lângă sufletul meu?/ să visezi cum că eşti dre ...

Urmează picioarele. Ce să-i scriu pe picioare? Ce să-i scriu pe tricepsul şi pe bicepsul femural? Ce să-i scriu pe gleznă? Şi sunt şi foarte lungi aceste picioare de scris! Şi, dacă am numai versuri lungi, cum le scriu? Trebuie să merg în jurul picioarelor (ei) şi să le şi scriu... nu? La cât de mult am să scriu, cred c-o să mă învârtesc până când...! Şi grozav mi-i teamă de forţa centrifugă! Dacă scap din gravitaţia-i seducătoare şi mă pierd în departe de ea? O ...

Plânge femeia de scris. Lacrimile-i şiroiesc peste "Dincolo de ape", dar nu pot şterge cuvintele. Dimpotrivă, le botează. Le sanctifică. Le purifică. Le toarnă eternitate peste silabe. Le bate-n cuie pe crucea Iubirii. Le scoate-n ochii Deşertăciunii din totdeauna. Le aduce-n ochii celor care ştiu şi cred că nimic nu se poate fără Ană. Nu-mi spune să le citesc, dar nu pot înfrunta, nu pot respinge dorinţa de a-(i) citi, reciti cest poem pe faţă, de la gât în jos. Cuvintele ...

Sigur că da... să continui pe verso, la vale, la vale... pe şira spinării, până la capăt, până la capăt... nu, nu, nu... nu se poate... această femeie de scris nu are capăt... dacă ar avea, şi rochia-i ar avea sfârşit... şi nu aş putea nicicând să mă mai laud că alcătuirea asta din carne şi oase şi suflare este lungă şi înaltă cât nesfârşitul scrisului meu! Nu?... Da... uite, acum, când stă cu faţa la damasc, poeziile mele sunt lungi!... şi, când va să mearg ...

Şi zice să continui. Zice s-o scriu mai departe, la fel de corect şi frumos. Zice s-o scriu şi pe omoplatul/deltoidul drept. Nu pot s-o refuz. Cum s-o refuz când îmi place până la refuz, cum se spune, şi când ştiu că n-o să refuze niciodată? Mai ales că n-am mai auzit să fi văzut cineva o femeie scrisă cu poezii. Sigur, sunt bucuros să continui. Consider că trebuie să-i scriu un poem la fel de "uşor", cum şi cel de pe umărul stâng. Sunt prea delicaţi şi prea fini umeri ...

Marmora mă perforează cu lăncile ochilor negri cum numai pana smulsă din Corbul lui Edgar Poe poate fi. Mă perforează şi-mi surâde triumfal. E sigură că m-a convins s-o scriu cu poezii. Triumful ei seamănă leit cu cel al păpădiei încolţite într-o fisură de asfalt. Cu triumful etern al libelulei pe undeva, pe marginea lumii. Cu triumful soldatului care, cum zice poetul Ioanid Romanescu, "a rămas singur pe câmpul de luptă/ şi nu mai are pe cine de cine să apere". Da... sunt ...