Deficitul de atenţie, hiperactivitatea, impulsivitatea sau pe scurt ADHD este o tulburare comportamentală care caracterizează copilăria şi adolescenţa, însa simptomele sunt întâlnite şi la vârsta adultă. Conform studiilor de specialitate (SUA) între 3 şi 7 la sută dintre copii prezintă simptome ADHD şi 60 la sută dintre aceştia pot manifesta această tulburare şi la vârsta adultă. Diagnosticul dat de către specialist identifică şi tipul de ADHD care poate fi de deficit de atenţie, hiperactiv-impulsiv sau combinat.
Răbdare şi tact
În tulburările de comportament, comunicarea cu copilul este dificilă şi necesită răbdare şi tact, abordare care va duce, în timp, la o înţelegere mai profundă a nevoilor copilului, a calităţilor şi a punctelor lui slabe. De aceea este recomandat să se petreacă mai mult timp cu acesta, şi astfel să se dezvolte căi de comunicare eficiente, care îl vor face mai receptiv şi dispus la interacţiune constructivă. În momentul în care între părinte şi copil comunicarea se va îmbunătăţi, va fi un semn că s-a făcut încă un pas înainte în ceea ce priveşte ajutorul ce poate fi oferit de familie.
În principal în cadrul familiei, care este principalul model al copilului, alternarea autorităţii cu acceptarea şi înţelegerea va ajuta la dezvoltarea unui echilibru în psihicul lui, bineînţeles în condiţiile în care există discernământ în utilizarea lor. Trebuie specificat faptul că autoritatea nu înseamnă pedeapsă, şi că recompensa nu înseamnă slăbiciune din partea familiei, iar discernământul este influenţat de factori ce caracterizează familia şi mediul de interacţiune din afara familiei.
Implicare!
Părinţii şi cadrele didactice trebuie să se implice activ şi să încerce motivarea copilului pentru a face schimbări în comportament. Este bine să găsească alternative la tendinţele directe de corectare, prin depersonalizarea remarcilor. De exemplu „Ar fi plăcut să…” poate înlocui „Nu mai face…”. Implicarea în activităţile cotidiene poate să înceapă cu „Astăzi te voi ajuta să…” în locul lui „Astăzi trebuie să…”. Recunoaşterea verbală a reuşitelor reprezintă de asemenea un factor motivant care va crea puncte de sprijin pentru acţiunile viitoare. Afectivitatea, sentimentul de securitate îi vor provoca reacţii responsabile şi schimbări calitative în comportament copilului.
Strategie atentă, bazată pe nevoile copilului
Colaborarea părinţilor cu ceilalţi membri ai familiei şi cu cadrele didactice poate să influenţeze în mod pozitiv schimbarea în bine, în cazul în care activităţile şi comunicarea se axează pe o strategie atentă şi informată, având în centru nevoile individuale ale copilului. Fiind o situaţie sensibilă, metodele vor fi foarte atent alese şi stabilite de comun acord cu membrii familiei şi personalul didactic. Metodele vor fi flexibile, punându-se accent pe construirea încrederii în sine, a independenţei şi satisfacerea nevoii de afecţiune şi de recunoaştere. Este importantă stimularea corectării prin sugestii, dar ţineţi cont de faptul că imitarea, observarea, implicarea şi participarea directă a copilului îi va oferi acestuia şansa de a învăţa comportamente echilibrate.
Nu-l obosiţi!
Intervenţiile se vor realiza constant, în funcţie de vârsta copilului, fără a-l obosi, mărindu-se treptat timpii de intervenţie. Schimbarea se va face în timp şi va permite acumularea, învăţarea şi asimilarea noilor comportamente, care, în cele din urmă, vor duce la efecte pozitive în viaţa copilului, autonomie comportamentală şi emoţională.
Consultarea unui specialist este recomandată pentru obţinerea unui diagnostic corect şi pentru abordarea unei metode terapeutice eficiente în paralel cu intervenţia familiei şi a cadrelor didactice.
Psiholog-psihoterapeut Răzvan Marian Stoian
