Aderare cu efecte secundare

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Politeţurile preşedintelui Consiliului Uniunii Europene, Herman Van Rompuy, care „nu îşi poate imagina Uniunea Europeană fără România”, nu poate compensa pe deplin faptul că, în multe privinţe, naivităţile noastre de acum şapte ani de zile nu s-au regăsit în realitate. La acea vreme, de semnăturile puse la Luxemburg pe Tratatul de aderare al României la UE s-au legat şi speranţe ce reflectau mai degrabă dorinţa decât putinţa. De altfel, nu era prima dată. Şi după 1989 ne-am aşteptat ca înlăturarea comunismului să aducă în cel mult vreo cinci ani miracolul prosperităţii din ţării vestice, dar am învăţat că în capitalism începătorii nu au o viaţă tocmai uşoară şi că efectele imprimate de jumătate de secol de dictatură nu pot fi îndepărtate cu uşurinţă. La fel, o dată cu semnarea Tratatului de Aderare ne-am imaginat că, gata, am trecut un fel de linie de sosire pe tărâmul făgăduinţei. Din păcate, la intrarea efectivă în vigoare a tratatului, în 2007, nu s-a schimbat nimic a doua zi dimineaţa. Am înţeles treptat că, în fapt, aderarea la spaţiul comunitar nu este tot una cu integrarea. UE nu este o societate de binefacere, iar Bruxelles-ul nu este izvorul prosperităţii europene. Fondurile europene nu pică din cer, ci vin doar pe proiecte concrete şi adesea după formalităţi dintre cele mai anevoioase, politica europeană te ajută în măsura în care ştii să gestionezi şi să negociezi agenda comunitară. Desigur, spaţiul comunitar este unul dintre cele mai performante, dar şi aici există concurenţă, şi aşa cum nu pot fi trecute cu vederea principiile democraţiei, nu pot să fie ignorate nici regulile eficienţei economice. În urma interacţiunii dintre România şi restul spaţiului comunitar s-a mai risipit şi din aura care ne-a purtat pe valul extinderii UE. Criza economică a accentuat individualismele, populismul, naţionalismul şi chiar xenofobia şi radicalismul. În unele ţări astfel de curente au ajuns să influenţeze chiar şi deciziile politice de importanţă pentru tot spaţiul comunitar. Poziţiile anti-imigraţie, campaniile ofensatoare la adresa românilor, interdicţiile care mai sunt menţinute pe piaţa muncii sau a liberei circulaţii sunt dovezi că fie şi şapte ani e un timp scurt pentru schimbări în profunzime. Este mai degrabă nevoie de decenii pentru eliminarea discrepanţelor, iar asta ţine de toate statele UE. Într-adevăr, UE nu ar fi completă fără România. Problema este că astăzi sunt mai puţini cei care cred acest lucru decât acum şapte ani

 

Citit 7617 ori Ultima modificare Joi, 26 Aprilie 2012 17:33

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.