Elena Udrea e ieșit din arest, de la Poliția Capitalei. E în arest la domiciliu. Stă bine mersi acasă, în paradisul penal construit cu bani publici când era ministru. ( Într-o țară în care Elena Udrea a fost ministru e ridicol să te plângi că ți-e frig în casă, că un oraș întreg dârdâie cu mâinile pe caloriferele moarte. Pentru că într-o țară în care Elena Udrea a ajuns ministru e posibil orice.)
Acum Udrea e acuzată de altă mânărie ministerială. A venit la Camera Deputaților să le ceară colegilor să nu aprobe arestarea ei, din nou. Nu s-a uns cu mir pe frunte și nu s-a smiorcăit, ca Varujan Vosganian, care a și scăpat, ci a descris condițiile inumane din arest. Cică în arest nu curge apa caldă decât dimineața și seara! Asta pentru că e arest preventiv, cucoană! Dacă erai condamnată definitiv la ani grei de pușcărie, până n-o să mai ai nici dinți în gură, te-ai fi aflat într-o garsonieră din Galați!
Dacă e așa, vrem și noi în arest! Vorba ceea: ori la bal, ori la penal! Să fie Galațiul declarat colonie penitenciară și să avem și noi apă caldă și dimineața, și seara. Ce bine-ar fi!
* * *
Nu mă pot dezbăra de poezie. De când stau în frig, îmi dă târcoale ca un lup, vrea să mă muște de inimă. Îmi vine în minte o strofă de largă circulație subterană în timpul comunismului și o recit de câteva ori ca pe o mantră. Simt cum mă întărește. O căldură interioară mă inundă. Măcar atât!
În casă-i frig,
Afară-i frig.
Deschid fereastra larg și strig:
Îți mulțumesc, Partid iubit,
Că m-ai călit!
Acum deschid fereastra larg și nici nu mai am putere să strig ceva. Înjurătura pentru primarul Galațiului nici n-ajunge în aer, se sparge chiar de pe buze, ca o bășică, lăsând să se scurgă în frig umoarea mâniei.
O adiere calduță pătrunde în casă, de afară, printre rufele mucegăite.
* * *
A venit curierul, mi-a adus un colet. Ciocolată de la o prietenă din Belgia. E același băiat de data trecută, când am primit premiul de la „Superscrieri“ – tot bomboane de ciocolată (și cărți). Cât a completat formularul, am schimbat câteva vorbe în ușă. I-am lăsat și de data asta bacșiș. La plecare, ne-am dat mâinile. I-am strâns-o pe-a lui zdravăn, i-am reținut-o mai mult decât se obișnuiește. S-a uitat contrariat la mine, o clipă, încercând să-și tragă mâna. Doamne, doar n-o fi crezut că... O să-i explic data viitoare. Când ești în situația mea și ajungi să pui mâna pe ceva cald, nu-i dai drumul așa de repede.
* * *
Încep să cred că primarul Marius Stan are un pact secret cu Dumnezeu. Acum, când jumătate de oraș e debranșat de la termoficare, vremea e neobișnuit de caldă pentru perioada asta ‒ spun metorologii, dar nouă nu ni se pare că e chiar așa de cald. Dacă era un geruleț din ăla de să stea Dunărea-n loc, cum știe februarul să aducă, ar fi fost revoluție în Galați. Deocamdată, pentru că nu crapă pietrele, va fi doar un miting. Nu voi lipsi. Nu pot rata un moment fierbinte din viața urbei.
Asta se întâmplă când când pui un mingicar să conducă un oraș. Din câte știu, Marius Stan a fost „om de fotbal“ ‒ cum în mod halucinant se spune la noi. Ce e aia „om de fotbal“? A fost managerul clubului „Oțelul“, chiar a câștigat un campionat. De asta a fost ales la primărie. Acum văd gălățenii ‒ și eu odată cu ei ‒ că fotbalul și administrația locală nu se mănâncă cu aceeași lingură.
Dacă era bun la fotbal, trebuia să rămână la fotbal. Numai la noi se putea întâmpla asta. Un fotbalist cu două cuvinte și trei flegme în gură câștigă cu un singur șut norocos, la un meci important, cât un profesor într-o viață. Are toată țara la picioare cu un gol. N-au vrut unii să-l pună pe regele Hagi președinte?
* * *
Tatăl nostruCare ești în Ceruri,
Sfințească-se numele Tău,
Vie împărăția Ta,
Facă-se voia Ta
Precum în Cer, așa și pre Pământ.
Apa noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi...
* * *
Aș vrea să fiu apostolul civilizației și să propovăduiesc spălarea pe corp, spălatul pe dinți, traiul la temperaturi optime. Aseară chiar am schițat un fel de text mesianic, de mântuire prin dușuri calde. L-am intitulat „Epistola către Gălățeni“.
„Binecuvântați între toți oamenii fie aceia care, apă caldă având, din puținul lor dau și altora. Căci ale lor vor fi mântuirea și slava în lumea de apoi, iar în lumea aceasta recunoștința și lauda.
Cuvine-se să spun, cu înțelepciunea căpătată în orașul Galați, că oamenii pe lumea aceasta sunt de două feluri: cei care au centrală proprie și cei care n-au. Iar amicul meu Mihăiță Caranicola, fie-i numele în veci lăudat, face parte din categoria celor dăruiți cu centrală de apartament. Doișpe ani a stat departe de ispita rețelei de termoficare, trăindu-și iernile scitice în mijlocul radiatoarelor sale, din care mi-a dat și mie unul. Și iată că iarna asta băieții lui plecați în străinătate i-au pus centrală în apartament, sfârșindu-i nevoința pustnicească a coacerii la reșou și a în lighean spălării.
Mihăiță al meu a făcut 59 de ani, din suta hărăzită de Dumnezeu sufletelor luminoase, și m-a chemat la ziua lui, alături de familie și prieteni. În marea lui bunătate, nu doar m-a ospătat și m-a ținut în mare cinste, ci m-a lăsat și să mă spăl, întâi, de murdărie și de umilință în baia lui minunată, unde cu o simplă ridicare a unei clapete apa rece se preface în apă caldă și te cuprinde de sus și până jos, izbăvitoare. Ce fără de însemnătate sunt plăcerile burții, bunătățile ieșite din mâinile doamnei Caranicola, zacusca bogată, mormanul de icre, saramalele trase pe deget, înăbușite în castroane de sticlă, friptura și tortul, nimicuri sunt toate pe lângă binecuvântatul duș fierbinte!
Acolo șezui și plânsei de bucurie: sub duș! Acolo vărsai pe mine o sticlă de „Nivea Crème Soft Shower Cream“, în câteva reprize de spălat, frecând cu buretele până la carne. Nimic nu-i mai plăcut sufletului omenesc decât părăsirea sinelui în revărsarea fierbinte a dușului, abandonarea totală, îngroparea în apă, când simte că iese din trupul lui și se contopește universul. Căci hăituit și batjocorit de puterea lumească fiind, în apa atotcuprinzătoare găsește liniștea și căldura din pântecul mamei, pacea amniotică de la începutul lumii, când apele nu erau încă despărțite de pământ, nici împărțite în calde și reci, iar duhul Domnului se preumbla netulburat peste ele. O oră mă lăsai pradă șerpilor moi de spumă, să mă devoreze epidermic, ca un Laokoon modern pe malul Dunării, plângând de fericire, în disprețul apometrelor ce se învârteau isteric. Și ieșii alt om!
Adevăr vă zic vouă, iubiți gălățeni, că cine n-are amici cu centrală nu va ajunge să cunoască cu adevărat splendoarea prieteniei și nici binefacerile curăției trupești. Furtuni de jeg dacă s-ar abate peste orașul vostru, gerul interstelar de l-ar lovi, nimic nu-l va putea învinge atâta timp cât măcar unul dintre voi, proprietar de centrală, îi va reda unui frate, cu un duș, mirosul frumos și demnitatea.
Iubiți-l pe aproapele vostru ca pe voi înșivă: spălați-l!“
Oare nu mă țicnesc?
N-ar fi mare lucru, fiindcă de la jeg la nebunie nu e decât un pas.
* * *
Am venit în Galați pentru câteva luni, invitat de ziarul „Viața liberă“. E abia februarie, mai am de stat cel puțin până în mai. Aș putea rezilia contractul chiar azi și să fug din iadul ăsta. Acasă, în București, mă așteaptă în balcon o centrală modernă, cu ISCIR-ul la zi. Domnul Băilă, patronul, ar înțelege. Dar nu, nu plec. Rămân aici, în Stalingradul românesc, în orașul asaltat de sărăcie, incompetență și corupție, ca să consemnez de pe linia frontului rece. Din ziarist, cel care trebuia să scriu despre alții, am devenit subiect. Tot ce mi se întâmplă mie li se întâmplă și altora. Aproape jumătate de oraș e debranșat de la conducte pentru neplata facturilor. Ceilalți vor rămâne și ei curând fără apă și căldură, inclusiv instituțiile, fiindcă sistemul de termoficare e falimentar, moare. Oamenii vor folosi și mai multe reșouri și radiatoare; rețeaua electrică, deja suprasolicitată, va cădea. Directorul de la „Electrica“ a declarat asta. Și atunci tot orașul cu 250.000 de locuitori, inclusiv cei cu centrale de apartament, vor rămâne în beznă și în frig, ca în ultimii ani ai dictaturii. N-ar mai trebui decât un steag roșu, mare, pus pe primărie. Va fi aici un fel de cimitir locuit.
* * *
Mi se pare că a trecut o veșnicie de la acea zi minunată când m-am spălat la prietenul meu. Și n-a fost decât ieri. Sau alaltăieri. Mizeria dilată timpul.
