Adriana, o salcie (1)

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
1 comentariu

Telefonul a sunat pe la două noaptea. Tare, ca la alarma pe unitate. Am sărit buimac pe aparat, mai mult să-l fac să tacă decât ca să răspund. Din receptorul căzut pe noptieră se auzea o voce de femeie.

– Domnu’ ziarist?

Îîî... Da... Adică nu. La ora asta, nu!

– Vă rog să veniți urgent până la mine.

– Poftim? Cine sunteți?

– Ați scris un articol despre mine, știți... mama cu șase fete... cea mare, violată de băiatul polițistului....

– Da, da... Îmi amintesc. Doamna Elena Mânăstireanu!

N-aveam cum să uit. Femeia mă căutase la redacție, la „Național“, cu doi-trei ani în urmă. Avea șase fete. Așa îi dăduse Dumnezeu, una după alta. Pe cea mare, de 16 ani, o violase băiatul unui polițist. Erau acasă la băiat, făceau temele împreună; învățătura a degenerat în giugiuleală, iar giugiuleala în viol. Așa zicea, clar, certificatul medico-legal: viol. A început ancheta, cu puștanul în libertate, apoi procesul. Și iată că la un termen, spre final, a apărut alt certificat medico-legal: cică într-adevăr fata nu mai era virgină, dar asta nu din cauza violului, ci așa se născuse ea, cu himenul rupt. Am reținut, atunci, strigătul revoltat al mamei: „Cum pot oare criminalii ăștia să dea un asemenea act absurd? Dacă o viola cineva pe fată când era în burtă la mine, nu trebuia să simt și eu ceva?“.

– Ce s-a întâmplat?

– E ceva în legătură cu fata... Adică cu altă fată. Dar mai bine veniți aici, e urgent. Vă rog! Vă spun totul aici!

Mi-a dat o adresă și am chemat repede un taxi. În jumătate de oră eram în fața unei case din Ferentari, îngrijită, cu doi caiși la poartă, cu toate ferestrele luminate. Doamna Mânăstireanu mă aștepta în prag. Avea aceeași rochie albă pe care o purtase ca o zeiță a purității la ultimul termen, când judecătorul a spus ceva încâlcit, că da, fusese nu știu ce acolo, cumva, un fel de viol, dar nu foarte adânc, o tentativă întâi consimțită de fată, apoi insuficient de ferm respinsă, un clasic „mai nu vrea și mai se lasă“; a rămas că fata s-a născut oricum dezvirginată, iar băiatul a luat o pedeapsă cu suspendare și a fost încredințat părinților, să-l supravegheze și să-l educe mai bine.

Am pătruns într-o sală mare, cu podele de scândură. Nimic altceva înăuntru, doar un birou într-un capăt. Femeia mi-a oferit un scaun.

– V-am chemat pe dumneavoastră ca să mă ajutați. Trebuie să salvăm o fată. Nu e fata mea. E de la casa de copii. Și cum și dumneavoastră ați fost la casa de copii, m-am gândit că... Ea e fata! – a arătat cu mâna spre peretele opus, dinspre ușă.

Trecusem pe lângă ea și nici n-o observasem. Era o momâie mică și slabă. Stătea pe un scaun, chiar lângă cuierul plin cu haine, ea însăși ca o haină atârnând, cum ședea acolo cu capul în piept, cu palmele între coapse. Era îmbrăcată într-un palton albastru, cam ponosit, și îmbrobodită cu un batic mare, gros, deși venise primăvara, muguri cleioși, cu tăietură albă în vârf, plesneau pe crengile caișilor.

– Aici, mi-a zis Elena arătând cu capul în jur, am o agenție de impresariat artistic. Știți asta, v-am spus când cu articolul. Ce fac eu, de fapt, și asta nu știți, că nu v-am spus, e că pe lângă spectacole și alte alea duc fete să danseze în baruri. Legal. Facem contracte frumos, le scoatem vize și pleacă în Cipru, în Japonia...

– Foarte artistic!

– Ce fac ele acolo e treaba lor, sunt majore. Deci când să plec acasă, pe la miezul nopții, mă trezesc cu fata asta la ușă... A adus-o la mine un taximetrist care mă cunoaște, că aici, în Ferentari, mă știe lumea. Din Gara de Nord a luat-o. Ia vino tu, Adriana, și povestește, spune-i domnului ziarist ce mi-ai zis și mie.

Fata s-a ghemuit și mai mult, s-a făcut un cocoloș printre hainele din cuier. A început să se smiorcăie.

– Nu vrea să vorbească. Greu am smuls câteva cuvinte de la ea. Mi-a spus că a fugit de la o casă de copii din Gura Humorului ca să intre aici la o mânăstire.

Și a ajuns la Mânăstireanu!

– Da, da! Chiar așa! – a râs femeia. Lua bătaie acolo, la cămin. A zis că nu se mai întoarce nici cu poliția. Nu mai vrea. Nu mai suportă. A fugit, a ajuns în București cu trenul. Că așa i-a zis ei cineva, un popă din Gura Humorului, că aici este o mânăstire de maici, pe lângă Gara de Nord, care primește fete: bate și ți se va deschide. Vă dați seama că habar n-are, biata de ea, ce lume e aici. Păi la gară sunt aurolaci, domnule, nu măicuțe. Hai, Adriana, vino aici și spune tu cum a fost.

Iar s-a chircit. Ne-am tras noi scaunele lângă ea. Am simțit-o tremurând din tot trupul ca un iepure băgat în sac.

– Adriana...

Nici nu s-a uitat la mine când i-am rostit numele.

– Adriana, nu te teme. Vrem să te ajutăm.

– Da, ți-am spus că și domnul a fost la casa de copii, înțelege situația ta, o să te ajute! – a intervenit Elena.

– Adriana, ți-a făcut cineva rău la cămin?

Întrebarea era stupidă, mai ales că venea de la unul trecut prin orfelinat. Bineînțeles că i s-a făcut! Acolo se găsește mereu cineva să-ți facă rău, zilnic și în multe feluri. Dar Adriana a înțeles exact, poate din tonul meu, poate cu intuiția ei de fată, la ce fel de rău mă refeream și a clătinat din cap că nu.

– Dar după ce ai plecat de la cămin?

A dat iar din cap: nu! Energic. A scos degetele mari din strânsoarea coapselor și a început să le frece unul de altul cum fac măcelarii cu cuțitele. Părea iritată de întrebările mele. O simțeam speriată, dezorientată.

– Când ai ajuns în București?

A băgat capul între hainele din cuier și s-a pus pe plâns. Scotea un hîîîî prelung, ca fumătorii cu plămânii flenduri când vor să tușească și nu mai pot.

Elena i-a pus mâinile pe genunchi și a stat așa o vreme, fără niciun cuvânt. Când fata s-a mai liniștit, mi-a făcut semn să ne depărtăm puțin.

La birou, câțiva pași mai încolo, bând amândoi dintr-un nes rece, făcut pe loc în niște ulcele de lut, Elena mi-a zis tot ce știa despre Adriana. Atât cât putuse afla în două ore din gura ei.

Cică venise de o săptămână în București. A umblat la întâmplare prin București, pe la biserici, întrebând din popă în popă și din babă în babă, dintre cele care-și rup șalele cu mătănii, unde e o mânăstire care ar primi-o și pe ea. Au îndrumat-o unii într-o parte, alții în alta, dar nicăieri n-a fost primită, că la mănăstire nu vii așa, hodoronc-tronc, de pe stradă, hai să mă fac și eu măicuță!

O săptămână a umblat prin București, flămândă, tot mai înspăimântată, și nimeni n-a întrebat-o ce-i cu ea. Asta se întâmpla în primăvara lui 1999. Bucureștiul era atunci plin de copii ai nimănui aduși de un vânt rău, din toată țara, ca într-o cetate a pierzaniei.

Și cum a ajuns aici, în Ferentari? Ați tras clopotele la agenția de impresariat?

– Când n-a mai putut de foame, a dat-o încolo de mânăstire și a vrut să se angajeze dansatoare. A văzut un afiș prin oraș: că se caută fete tinere și frumoase. Ea are 16 ani, a terminat abia clasa a șaptea. Mie mi se pare cam prostuță fata, biata de ea, mi-a șoptit Elena. A rămas repetentă doi ani. De frumoasă, ce să zic, e cam urâțică. N-ați văzut cum îi fuge un ochi într-o parte?

– Nici n-am văzut-o la față. Zici că i-a înțepenit gâtul.

– Păi așa stă mereu, e și cocoșată un pic, biata de ea! Stă numai cu capul aplecat, adusă de umeri, zici că e o salcie din aia plângătoare sau curgătoare, cum îi spune.... Nu știu cum a stat o săptămână prin Gara de Nord și n-au pus proxeneții mâna pe ea, doar știți ce colcăială de curvet, pardon, e acolo. S-a rugat de un taximetrist s-o ducă la agenția de dansatoare. Clar, acolo se racolau fete pentru prostituție. Dar ea de unde să știe? Norocul ei a fost că a nimerit un taximetrist care mă cunoaște; și ăla, în loc s-o ducă la agenția de pe afiș, a adus-o la mine. Mi-a zis: doamnă Elena, știu că aveți șase fete, unele mai mici ca ea, ajutați-o cumva, n-o lăsați să se piardă de mică, e doar un copil necăjit... Și a lăsat-o aici. Dar eu cum s-o ajut? Nu știu ce să fac. Dacă anunț poliția, o duce înapoi la cămin, și ea a zis că nu se mai întoarce acolo, o să fugă iar sau o să se omoare. Cum aude de cămin, începe să tremure ca varga. De asta v-am chemat. Nu știu ce să fac cu dânsa. Dacă era majoră și voia la bară, foarte bine, îi făceam un contract și gata, treaba ei mai departe. Dar e o fată vai de capul ei... Sunt și eu mamă de șase fete, mi se rupe inima. Dar nu știu, chiar nu știu cum să procedez. Nu vreau probleme cu autoritățile. Luați-o dumneavoastră, că sunteți ziarist, poate știți ce să faceți cu ea...

S-a dus spre cuier și s-a întors de acolo cu Adriana de mână. Fata venea după dânsa cu capul în piept, târând pe podeaua de scândură niște ghete scâlciate, prea mari, murdare. N-avea niciun bagaj. Într-o mână ținea un sandviș învelit în celofan. Cealaltă mână, numai piele și os, vineție, i-a pus-o Elena în palma mea dreaptă și femeia s-a dus apoi la cuier să se îmbrace, semn că asta a fost tot, că era momentul să plecăm. Cât s-a încheiat la pardesiu, a cerut și un taxi.

Am ieșit toți trei. Adriana mă urma cuminte, cu privirea în pământ. Elena a pupat-o pe frunte, i-a zis ceva la ureche, pe urmă s-a urcat în mașină – „Să mă sunați mâine să-mi spuneți ce ați rezolavat!“, a strigat prin geamul portierei – și dusă a fost.

Înainte să-mi dau seama de tot ce se întâmpla și ce ar putea decurge din acele întâmplări surprinzătoare, m-am pomenit la poartă, la marginea Ferentarilor, cu o fată fugită de la casa de copii, dacă era adevărată povestea ei, o necunoscută de care trebuia de acum să am grijă până într-un moment neclar.

Ce era să fac?

Am dus-o acasă, în garsoniera mea din Militari, închiriată.

Abia acolo i-am văzut fața. Nu era chiar urâțică, așa cum o descrisese Elena Mânăstireanu, ci avea o drăgălășenie de maimuțică plouată, ceva ce te înduioșa pe loc. M-a țintit cu o privire de ființă chinuită care, ajunsă la un punct al suferinței, caută cu disperare blândețe chiar la mâna care o lovește. Poate că a fost un zâmbet fulgerul acela vinețiu care i-a străbătut buzele subțiri și crăpate; poate a fost un semn de încredere privirea aceea scurtă, vie. Apoi ochiul drept a rupt deodată armonia privirii, a zvâcnit spre rădăcina nasului și a rămas acolo câteva secunde, schimonosit, într-un exil înfiorător. Și nici atunci, când strabismul i-a rupt privirea în două, violent, nu mi s-a părut cu adevărat urâtă.

I-am dat să mănânce și am culcat-o lângă fata mea, cu doi ani mai mică. Fetele doar s-au salutat rece și s-au culcat spate în spate. Ele două în pat, eu cu nevasta pe jos, pe o saltea. Casa aceea mică, în care abia ne puteam noi mișca, devenise nu știu cum un pic mai mare, exact cât să mai încapă un om.

(click aici pentru a citi partea a doua)


Citit 5375 ori Ultima modificare Marți, 31 Martie 2015 23:16

1 comentariu

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.