S-a luat căldura în oraș. S-a tăiat și apa caldă. Dimineață m-am trezit tremurând de frig. Ce naiba, oi fi adormit cu geamul deschis? Nu. Pun mâna: caloriferul, rece. E un animal mort, cu coaste de fontă, doar că nu pute. Robinetul de apă caldă scoate un fâsâit de animal, și el, înjunghiat în gât. Și-și dă duhul. Îi trag una și mai slobozește două picături, pic! pic!, parcă în bătaie de joc. Începe să mă mânânce pielea de pe acum, numai la gândul că voi sta nespălat. Stau în baie, cu periuța de dinți într-o mână, cu cealaltă mă scarpin în cap, mă uit prostește în nara uscată a robinetului. Îmi vine în minte, dintr-o mie de lucruri la care m-aș putea gândi, imaginea Catrinei lui Moromete urlând și trăgând cu amândouă mâinile de cazanul de aramă, să nu i-l ia percitorul. De referințe literare îmi arde acum? Râia și păduchii or să mă mănânce!
O, Doamne Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?
* * *
M-am reîntors în comunism. Căldură nu, apă caldă nu. În comunism era chiar mai bine, tot se mai dădea puțină căldură, seara și dimineața. Acum, nimic.
Pe vremea comunismului scoteam apă caldă din calorifer, când se putea, și mă spălam. Era o apă ruginită, rămâneam cu pielea arămie, ca un caras bătrân, dar măcar nu puțeam, iar psihic eram liniștit pentru că făcusem totuși o baie. Mintea unui om civilizat are mai multă nevoie de un duș decât pielea. O vreme am dormit prin gară, prin cimitirele din Botoșani, în toamna-iarna lui '89, dar și atunci mă spălam măcar o dată la trei zile. Trăiam în mizerie, dar nu murdar. Prietenii mei nu s-ar fi bucurat niciunul să vin la ei la dormit ori la masă, era un fel de pact tacit între noi să nu stau pe capul lor, dar o baie nu-mi refuzau. Nici nu trebuia să le cer. Dacă mă vedeau la ușă, știau de ce am venit. Mulgeau caloriferele pentru mine. Plecam de la ei curat și plin de speranță. Ce vremuri!
În Botoșani aveam mulți prieteni, eram cumva ca acasă – la acasa lor. Aici, în Galați, sunt străin, n-am amici atât de apropiați, încât să le cer favoarea intimă a unui duș. Și dacă aș avea și ar locui și ei în blocuri debranșate, tot un drac. În orașul de pe malul Dunării, nu curge apa caldă!
* * *
Am intrat într-o epocă de jeg și dârdâială. Noroc că am pielea groasă și dinți noi, de ceramică: mă pot scărpina încă o lună până să dau de sânge, iar de clănțănit, fără grija că voi știrbi, mai pot încă 20 de ani. Atât are dantura garanție. Mai bine puneam dentiștii să facă șosele ca să nu le tot reasfaltam la 6 luni. Fac ăștia niște lucrări de rămâi cu gura căscată!
* * *
Mă așteptam la catastrofa asta. Presa locală a tot anunțat, încă de astă-toamnă, cu titluri îngroșate de panică: „Din cauza datoriilor, mii de apartamente din Galați vor fi debranșate de la rețeaua de termoficare“.
Spaima de a ieși brusc din civilizație, atât de ușor, prin simpla închidere a unei valve, mă făcea să sper prostește în precizia verbală a colegilor ziariști, adică numai apartamente vor fi debranșate, nu și garsoniere. Că eu stau la garsonieră, de aia. Nu puteau colegii mei să scrie „locuințe“ în loc de „apartamente“? N-ar mai fi chinuit pe nimeni cu speranțe deșarte. La nenorocire, omul se agață și de un pai, și de o virgulă. Momente din astea de restriște te fac să redescoperi subit credința și gramatica. Degeaba m-am rugat la Dumnezeu, degeaba am analizat la sânge articolele din ziare: căldura și apa caldă au fost tăiate.
Ciuda e și mai mare pentru că rahatul ăsta de garsonieră în care stau cu chirie e cu toate plățile la zi. Sunt victima colaterală a unei dureri în pix generale. Pe colocatarii mei din Asociația de Proprietari 227, vai de capul lor prorietari, nici la bască nu i-a durut ce face administratorul cu banii lor. Ei plăteau, ăla băga banii la ciorap, nu-i dădea mai departe la „Apaterm“. Patru ani a durat chestia asta și nimeni nu l-a întrebat pe administrator, cu frumosul, de ce naiba apar datorii la căldură, morții mă-tii, dacă noi plătim? Și nici „Apaterm“ n-a scos o vorbă pe țeavă, a lăsat să se facă datoriile cât casa. Mai bine zis cât mai multe case, fiiindcă e vorba de 720.000 de lei. Vinzi toate apartamentele de pe scara mea și nu scoți banii ăștia!
Într-o zi nenorocită, încă și mai nenorocitul administrator a dispărut cu banii Asociației, cică acum e prin Dubai. Duba-i locul lui, de fapt. Prinde orbul, scoate-i ochii. El se prăjește frumos la soare, noi rebegim de frig în case; el se plimbă cu cămila, noi o ardem pe jos, ca amărăștenii, ca să ne mai dezmorțim, să absorbim slabele radiații solare din februarie. Stăm în casele astea ca homleșii în parc, doar că nu bate vântul.
Povestea cu administratorul hoț am aflat-o de la proprietară, o unguroaică după nume, doamna Szuszanna, abia acum, de când în toiul încălzirii globale s-a declanșat marele îngheț local. Vedeți, zice ea, nu-i vina noastră, e vina administratorului. Nem tudom, cucoană! Asta nu mă încălzește cu nimic! Contează că ăla a fugit cu banii, iar eu am rămas cu elementu-n mână, ca să zic așa, că din 5 în 5 minute tot verific dacă nu cumva s-a dat drumul la căldură. Și nimic. Poate ar trebui să încerc din 6 în 6 minute?
* * *
Am un radiator micuț. Mi l-a adus astă-toamnă Mihăiță Caranicola, un gălățean cu care mă știu de pe Facebook. De prin noiembrie, de când a început să se dea căldură în oraș, nu l-am mai folosit. Acum l-am scos din debara și l-am pus la picioare. Un picior mă frige, celălalt e bocnă. Nu pot să mut radiatorul și în partea cealaltă din când în când, ca să-mi încălzesc în mod egal extremitățile. Am nevoie de el în dreapta, spre mâna cu care scriu. Stânga o țin în buzunar, la căldurică, o scot numai când bat un Alt+F4, CTRL+ALT+DEL sau altă comandă compusă. Cine a făcut tastaturile astea nu s-a gândit că vor fi folosite și în condiții extreme.
Să-l ții pe om în frig e ca și cum i-ai tăia o mână.
* * *
Radiatorul abia dezmorțește aerul în cameră. Petrec mai mult timp sub plapumă. Dorm mai mult decât de obicei sau pur și simplu lenevesc. E clar, frigul nu e propice muncii. Îmi trec tot felul de idei ciudate prin cap, cum ar fi aceea aș putea încălzi apă în mașina de spălat. S-o pornesc fără rufe, fără detergent, și să pun furtunul de evacuare pe mine. N-ar fi ca un duș?
Nu doar bizarerii din astea îmi trec prin cap. Uite-așa, numai cu două degete de la mâna dreaptă, am scris și o poezie, că așa-i românul: poet. Mai ales când nu se spală:
Ninge, ninge în Galați!
Ce mană cerească!
Cetățenii, înghețați,
Ies afară disperați
Să se încălzească!
Încă vreo două zile fără baie și fac de un volum. Mizeria mă inspiră ca pe sărmanul Dionis. Dacă se taie și curentul și fac repede rost de niște păduchi, parcă vezi că și debutez, ca Arghezi, la 47 de ani. Flori de mucegai am cu toptanul. Mi-au mucegăit rufele puse la uscat în balcon. Înainte, în vremurile bune, le uscam pe calorifer. Acum, ca să se usuce în balcon, ar trebui să deschid geamul, să le bată vântul oleacă. Dar asta ar însemna să nu mai las între mine și gerul de afară decât un singur rând de geamuri și o perdea subțire, pânză de păianjen, nu alta, așa cum pun proprietarii la apartamentele închiriate ca să vadă din drum ce mai fac chiriașii. I-aș deschide ușa iernii care intră prin pereți. Nici rufe n-o să mai spăl de-acum!
* * *
O, Galați, oraș al poeziei!
Tocmai am primit un SMS de la poetul Octav Miclescu: „Te invit astăzi, la ora 18, la librăria «Donaris», unde lansez o nouă carte de poezii“. Oare și Octavian stă într-un bloc debranșat?
Îi răspund imediat: „Îmi pare rău, nu pot să vin“. Nu dau și un motiv. Va înțelege sigur. Când scrii poezie și ești numai tu cu muza ta, n-ai decât, poți să puți ca un stârv din poezia lui Baudelaire; dar când te duci la o lansare de carte și ești printre atâția oameni, intelectuali, unii dintre ei cu centrală proprie în apartament, trebuie, dacă nu să miroși frumos, măcar să nu puți. Sunt deja la faza când tot parfumul din lume nu mai poate face nimic. Am nevoie disperată de un duș! Și să-mi cânte Gabi Luncă în căști:
Cip-cirip-cirip-cip-cip,
Floare albă de pe câmp,
Lasă-mă să te miros,
Că miroși frumos!
