Adriana, o salcie (2)

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
7 comentarii

(Continuare din partea întâi)

Adriana a adormit de cum a pus capul pe pernă. O auzeam cum sforăie uşor lângă Elena mea.

Am adormit greu, tot gândindu-mă ce o să fac dimineaţă cu fata aceea. Apărută din senin, era să zic. Fata aceea apărută din întuneric. Cel mai la îndemână şi poate şi cel mai corect, adică legal, era să fac cumva să ajungă înapoi la casa de copii. Dar dacă, mă întrebam, ceea ce e legal nu e şi corect, nu e bine pentru Adriana? Ca unul care mâncasem multă pâine la orfelinat, unsă din gros cu bătaie, puteam înţelege că pentru ea întoarcerea la cămin nu era o soluţie. Şi totuşi alta nu exista, sau, dacă exista, eu nu o vedeam în acea dimineaţă neobişnuită, în starea mea de agitaţie.

Când m-am trezit, Adriana dormea dusă, ghemuită sub plapumă. Nu de frig. Se covrigise ca un căţel, ca şi cum îi era frică de ceva, parcă se ascundea în aşternuturi.

Elena plecase la şcoală, nevastă-mea tot la şcoală, la serviciu.

Trebuia să ajung cât mai repede la redacţie, la Casa Presei Libere. Şi cu Adriana ce fac? Acum, pe moment, nu mai încolo, mâine, poimâine. S-o trezesc şi s-o iau cu mine? S-o încui în casă?

Îi văzusem din prima clipă oboseala pe faţă: paloarea obrajilor şi cearcănele; dar şi în mişcări. De fapt, adormise şi în taxi. De mâncat, n-a mâncat decât puţin, pe un colţ de masă, abia şi-a uns buzele. Dormea adânc, parcă se hrănea cu somn. Am lăsat-o să doarmă.

A dormit douăsprezece ore fără să se foiască o dată măcar. Când nu i-am mai auzit sforăitul, m-am apropiat de ea să mă asigur că respiră. Mă temeam.

A trezit-o telefonul. O colegă voia să ştie dacă mai vin la redacţie. Nu, că am copil, i-am zis. Şi am închis fără alte lămuriri.

Adriana s-a aşezat cuminte pe marginea patului, tot ca la agenţie: cu capul în piept, cu mâinile între genunchi, cum stau bătrânele când nu au somn şi aşteaptă zorile ca să înceapă treaba prin curte. Am întrebat-o de una, de alta, lucruri simple, de care aveam nevoie ca să mă lămuresc ce e cu ea, să verific cât mai era adevărat din ce-i spusese doamnei Mânăstireanu, fiindcă mai toţi copiii în situaţia ei, vagabonzi, fără ocrotire, îşi schimbă poveştile de la o zi la alta. Ştiam asta. Voiam să aflu cât mai multe ca să ştiu ce am de făcut mai departe. Dar ea nu răspundea decât cu da sau nu, dând din cap. Sau nu răspundea, ofta. Atunci se încorda toată, îşi strângea şi mai tare mâinile între genunchi. Nişte mâini ca de ceară. De sub mâneca murdară i se vedeau încheieturile noduroase. Era numai piele şi os.

Speram că se va deschide în faţa Elenei. Erau fete, erau cam de aceeaşi vârstă. Şi aşa a fost. Când a venit Elena de la şcoală, i-a dat să mănânce şi a acceptat; mai înainte, când o întrebasem eu, a zis că nu-i e foame. A vrut şi să facă baie şi să ia pe dânsa nişte haine de-ale Elenei. Îi veneau. Chiar dacă era cu doi ani mai mare, era numai un pumn de fată, nu i-ar fi dat nimeni mai mult de 13-14 ani. Până seara fetele s-au împrietenit, au ieşit la o plimbare pe lângă bloc.

A doua zi am luat-o la redacţie. A vrut să vină. A stat pe un scaun lângă mine. N-a scos o vorbă toată ziua. N-a deschis gura decât ca să mănânce. Nu refuza când colegii mei îi dădeau ceva de ronţăit. I-am lăsat calculatorul să se joace. N-a vrut. Nu era interesată de nimic.

De la secretariat, ca să nu mă audă Adriana, am sunat la casa de copii din Gura Humorului. Am vorbit cu directoarea. Într-adevăr, fata era de acolo. Numai că nu fugise atunci, de o săptămână, ci de doi ani! Dispărea cu lunile, revenea pentru o zi-două, singură sau adusă de poliţie, şi iar pleca. Pe la şcoală nu mai trecuse deloc.

– Un timp, a spus directoarea, se ducea la o rudă din Suceava, o soră de-a bunicii, dar n-a mai primit-o când i-am pus în vedere. Măcar acolo ştiam de unde să o luăm. Pe urmă a stat pe la mânăstirile din zonă, câte o zi, câte o săptămână... până la urmă ajungea iar la noi, iar fugea...

Directoarea nu m-a convins că Adriana nu era bătută la cămin. Nici nu mă aşteptam. Din spusele ei, fata fugea de prea mult bine. Întrerupt uneori, e drept, de anumite certuri mărunte, ca între fete, ce să-i faci? Soluţia ei, a directoarei, când am întrebat-o ce era de făcut, a fost să anunţ poliţia.

– Şi ce să facă poliţia, doamnă? S-o ducă din post în post până la cămin? Şi să fugă iar? Fata asta mi se pare traumatizată. Exact asta îi mai trebuie acum, o împachetare în dubă.

– Asta e legea.

– Ziceaţi că a abandonat şcoala, da?

– Da, nici a şaptea n-a terminat-o. Trebuia să fie într-a noua acum.

– Deci la cămin nu s-ar mai întoarce decât ca să aibă un pat şi un blid de mâncare. N-ar putea găsi aşa ceva la vreo rudă?

– În afară de sora aia a bunicii nu mai are pe nimeni. Şi nici nu ştiu dacă mai trăieşte bătrâna. De înfiat n-o înfiază nimeni. E un copil dificil.

– Are cumva un retard mintal?

– Nu, deloc. Doar că, cum vă spuneam, e un copil dificil. Mereu ne-a făcut probleme. E greu de comunicat cu ea. Mai ales în ultima vreme, de când i-a intrat Dumnezeu în cap, unde se bate cu drăcuşorii ei. Nu mai ştie decât de icoane şi de rugăciuni. În rest, să ştiţi, e foarte curată, foarte ordonată.

Directoarea nu părea prea alarmată de lipsa fetei. Bine că era în viaţă, bine că ştia unde e. S-a arătat mulţumită că e la mine. Pe mâini bune, spunea. I-am dat adresa mea, telefonul de la redacţie şi de acasă. I-am spus că voi merge a doua zi la poliţie să anunţ că fata e la mine şi că, până se va hotărî ce e de făcut, o zi, două, o săptămână, voi avea eu grijă de ea.

A doua zi m-am dus la poliţie, la Secţia 21, cu buletinul Adrianei. Pe ea am lăsat-o la sora mea. Ofiţerul de serviciu n-a vrut, la început, nici să asculte până la capăt despre ce e vorba. Cică nu era treaba lor, dacă nu aveau o adresă oficială de la casa de copii.

– Şi unde să se duca fata? Dacă păţeşte ceva, cine răspunde?

– Ce să păţească? Nu păţeşte nici pe dracu'! Urc-o în tren şi trimite-o la cămin!

– Păi asta e, că nu vrea!

– Asta-i acum, că nu vrea! Ia ad-o aici, îi futem un baston la cur şi să vezi cum vrea, nici tren nu îi mai trebuie!

Până la urmă a aceptat, cu greu, să dau o declaraţie – încă o hârtie! –  şi m-a trimis la Protecţia Copilului

De data asta am luat-o şi pe Adriana.

– De ce mergem acolo? Vreţi să mă duceţi înapoi la cămin?

Vorbea încet, abia auzit. Parcă şi-ar fi dat duhul dacă mai scotea câteva cuvinte în plus şi ceva mai tare.

– Nu, nu te duc la cămin. Vreau să te ajut, dar nu ştiu cum. Mergem la Protecţia Copilului ca să vedem ce şi cum trebuie făcut. Înţeleg că nu mai vrei la cămin. Dar nici în gară nu poţi sta. Nici pe străzi. E periculos pentru tine. Ai văzut, era să ajungi...

Am vrut să spun prostituată. Mi-am înghiţit cuvântul în ultima clipă, ca pe un dumicat fierbinte, speriat de ce prostie era să fac.

– ...în Japonia. Nu ştiu ce să mă fac cu tine. Poţi sta un timp la mine. Şi după aceea?

– Eu vreau la mânăstire!

De data asta a vorbit apăsat, cu o forţă nebănuită. Şi a ridicat şi capul din piept. În ochii ei apoşi a licărit, subţire, tăişul înverşunării.

La Protecţia Copilului am dat peste o doamnă către pensie, grasă ca un urs, dar mi-a făcut din prima o impresie bună cu privirea ei caldă. Şi pe bună dreptate, căci s-a dovedit amabilă, răbdătoare, interesată cu adevărat de soarta Adrianei. Ea era de faţă, a stat cu capul aplecat, aproape atingând biroul cu fruntea. Scotea din când în când câteva cuvinte, ceea ce însemna mult pentru dânsa. Femeia aceea uriaşă reuşea nu să i le smulgă, ci să i le tragă uşor din gură, unul după altul, parcă depănându-le pe un mosorel.

– Adriana, a zis femeia la sfârşit, dacă nu vrei înapoi la căminul de unde vii, noi putem să te transferăm aici. Aici avem apartamente în care poţi să locuieşti ca acasă. Dar durează până facem actele. Şi până atunci nu e bine să stai la domnul ziarist, nu ai toate condiţiile acolo – înţeleg că spaţiul nu e suficient. Putem să mergem la o casă de-a noastră chiar acum, ai acolo tot ce îţi trebuie, îţi găsim şi nişte haine...

– Dar eu vreau la mânăstire! – a spus din nou, aproape a strigat, Adriana. Şi a început să plângă.

Ne-am despărţit acolo. Ştiam că nu pot face mai mult pentru ea. O lăsam pe mâini bune. La plecare i-am dat o hârtie împăturită.

– Ai numele şi numărul meu de telefon aici. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva. Sunt şi nişte bănuţi înăuntru... Țin legătura cu doamna, ca să ştiu unde vei sta, şi sâmbătă vin vizită cu Elena, da? Mergem la cofetărie...

Am lăsat-o plângând. M-am răsucit pe călcâi şi am plecat fără să mă uit înapoi.

Telefonul a sunat din nou pe la două noaptea. Era Adriana. Plângea.

– Nu vreau la cămin... vreau la mânăstire. Vă rog să mă ajutaţi să merg la o mânăstire...

– De unde suni? De la cămin?

– Nu, de pe stradă. Nu vreau la cămin, am fugit de acolo.

– De ce? Te-a bătut cineva?

– Nu.

– Atunci? Nu-ţi place? Nu e bine acolo?

– E bine, dar eu vreau la mânăstire.

– Adriana, habar n-am cum e cu intratul la mânăstire. Dar ştiu cum e cu căminul, că şi eu tot ca tine am crescut. Eu zic să stai frumos la cămin, să termini şcoala, să...

Un claxon puternic s-a auzit în receptor. Apoi un scrâşnet de frâne. Şi ţipătul ei.

– Alo! Adriana!

Îi auzeam respiraţia.

– Alo!

Abia după câteva clipe lungi am auzit-o. Un glas stins, gâtuit.

– O maşină... s-a izbit cu altă maşină... oleacă mai încolo...

– Unde eşti acum?

– Lângă căminul unde m-a dus doamna ceea grasă.

– Du-te la cămin şi stai acolo. O fată ca tine nu trebuie să umble noaptea pe străzi, singură, într-un oraş străin...

– Vă rog frumos... vreau să mă duceţi la mânăstire. Luaţi-mă de aici!

– Eşti o pacoste, măi fată! Of... Nici nu ştiu de unde să te iau.

– Am scris eu adresa pe hârtiuţa de la dumneavoastră.

Iar am sărit în taxi. Am găsit-o în faţa căminului, de fapt un bloc de locuinţe unde Protecţia Copilului avea un apartament sau mai multe, undeva pe lângă Parcul Carol. Şi iar am adus-o acasă. Elena s-a trezit din nou, dimineaţa, cu Adriana lângă ea, în pat.

Trei săptămâni a stat Adriana la mine. O luam la redacţie, pe teren, peste tot pe unde mă duceam. Seara se juca la calculator sau cu pisica. Se simţea bine acolo, în garsoniera aia cât cutia de chibrituri, unde abia încăpeam printre mobile şi cărţi. Eram patru oameni, o pisică birmaneză cu şase pui şi un purceluş de Guineea.

Încet-încet, gheaţa de pe inima ei s-a mai topit, gura i-a căpătat gustul vorbei. Mai ales cu Elena vorbea. De câteva ori chiar am văzut-o râzând. Dar mai multe decât în primele zile n-am aflat despre dânsa. Povestea ei era scurtă şi prea bine ştiută de mine, aceeaşi poveste cu personaje shematice şi cu întâmplări puţine a copiilor abandonaţi la naştere, crescuţi la creşă, apoi la casa de copii. Înapoi, în trecut, nu avea mult de arătat. Povestea ei era înainte, la mânăstire.

În fiecare zi îmi aducea aminte să o ajut să se facă măicuţă. Nu-mi suna bine asta. Mă gândeam cum ar fi dacă Elena mea ar fi vrut să intre la mânăstire. Ideea nu-mi plăcea deloc. N-o vedeam nici pe Elena, nici pe Adriana – pentru că începusem cumva să le judec împreună – în straie monahale, bătând podelele cu fruntea lor de copile.

Doar ca să scap de gura Adrianei, care când venea vorba de mânăstire căpăta putere şi cuvinte, într-o zi l-am sunat pe părintele Ioan Rădulescu, de la biserica Andronache. Era şi protopop şi prieten apropiat, un fel de sfetnic de taină, al patriarhului Teoctist.  Îl ştiam, şi pe el, tot de la un articol. Scrisesem un reportaj despre mormoni, părintelui i-a plăcut, m-a chemat la protopopiat să mă cunoască şi după ziua aceea de discuţii şi cântări lumeşti la un pahar de vin am rămas prieteni.

– Hai, domnule, să ducem fata la mânăstire, dacă asta vrea! a zis părintele la telefon, plin de voie bună, când i-am povestit despre Adriana. Dar întâi adu-o aici să vedem ce-i cu ea. Că mânăstirea nu e centru de ajutor social. Şi nu oricine intră. Trebuie să aibă chemare.

Părintele Rădulescu a stat cam două ore cu Adriana în biroul lui. Eu am stat în anticameră, la cafele şi reviste bisericeşti. A ieşit vesel, cu Adriana de mână, şi m-a bătut pe umăr:

– Dar asta e o oiţă adevărată, dragul meu! Hai, de mâine, să-i căutăm o turmă!

A doua zi dimineaţă părintele ne-a luat de acasă cu maşina. Am fost la două mânăstiri, la Samurcăşeşti, nu departe de Capitală, şi una de mai departe, spre Giurgiu.

N-au primit-o măicuţele.

– De ce n-au primit-o, părinte? Nu-i bună fata de mânăstire, ce are?

– Are că n-are.

– Nu înţeleg.

– N-are avere, asta n-are. N-ai nimic, fetiţo, nu? – s-a întors părintele, pe jumătate, spre Adriana. Sărăcuţa de tine! Păi ca să intri la babele astea trebuie să vii cu ceva, nu cu mâinile în buzunare. Ai nişte pământ şi-l dai de veci mânăstirii, o casă, un cont în bancă, o moştenire, orice. Aşa merge aici. Credinţa e cu crucea şi cu rugăciunea, dar păpica e pe bani, nu-ţi toarnă Dumnezeu-Bunul lapte şi miere pe burlanul casei.

– Când intri la mânăstire trebuie să dai tot ce ai, nu?

– Şi mai mult, dacă se poate.

– Păi să dea Adriana tot ce are, hainele de pe ea, că-i dau eu altele de la fiică-mea.

– Lasă că o rezolvăm noi cumva, a spus părintele.

Era mereu vesel, plin de încredere. Conducea cu plăcere şi cânta la volan. Ce voce! Îmi tremura inima când îl ascultam.

La următoarea incursiune am găsit o stareţă mai înţelegătoare. Ar fi primit-o pe Adriana şi fără nicio danie, dar nu-i plăcea deloc situaţia ei, nu voia să se complice cu birocraţia, cu autorităţile. Dacă ar fi avut părinţi şi semnau pentru ea, una-două o băga în sutană, dar aşa...

Până la urmă părintele a vrăjit-o nu ştiu cum pe stareţa de la Pasărea. I-a cântat, i-a promis luna de pe cer, a invocat prietenia cu Teoctist, a blestemat-o, nu ştiu ce i-a făcut, dar a ieşit bucuros din chilia maicii şi a strigat către Adriana:

– Leapădă-te, fată, de spurcăciunea Gării de Nord, că te bag la curăţenia naltei monastiri!

Ne-am dus la casa locuită de maica Platonita şi de încă două măicuţe. O casă ca toate casele, nu o chilie strâmtă, cu patru camere spaţioase, cu o verandă uriaşă plină de flori. Am stat afară cu părintele, sub un cireş, la un pahar de vin. Adriana a intrat la examen. Trebuia să o convingă pe maica Platonita că are chemare.

Nu prea avea, aflam mai târziu de la măicuţă. Dar o primea totuşi. Pentru că era un copil al nimănui. Pentru că era un suflet rătăcit şi unde putea găsi mai multă înţelegere decât de la o slujitoare a lui Isus?

– Dacă tu eşti hotărâtă, Adriana, să faci acest pas – i-a spus măicuţa de faţă cu noi, sub cireş – eu mă angajez să am grijă de tine. O să mă ocup de acte şi de tot ce trebuie. Tu vei face aici ce facem şi noi. Nu o să te punem la treabă prin casă şi în grădină fiindcă eşti atât de slabă, de neputincioasă, biata de tine, şi vreau şi să te înscriu la şcoală, n-o să ai timp de muncă. Să te rogi, să înveţi, şi să ne asculţi, atât îţi cerem. Din ce avem, îţi vom da şi ţie. Şi dacă într-o zi ai să îţi dai seama că nu e de tine mânăstirea, eşti liberă să pleci, dar să ne spui şi nouă, nu să fugi ca de la cămin.

– Nu o să părăsesc niciodată  mânăstirea, măicuţă. vă jur! – a răspuns Adriana plângând. Aici voi fi sta, aici e Domnul nostru Isus Hristos!

Atunci pentru prima şi-a îndreptat umerii gârboviţi şi a am văzut-o stând dreaptă sub florile trecute ale cireşului. Pentru prima oară nu mai era o salcie.

A rămas acolo. A doua zi i-am adus haine de-ale Elenei. Nu trebuia neapărat să umble în straie mânăstireşti.

Maica Platonita, o femeie de vreo 40 de ani, era plină de energie. A treia zi după ce am lăsat-o pe Adriana la mânăstire, deja o dăduse la şcoală. Îi cumpărase haine noi şi ghiozdan, căci măicuţa avea afară familie bogată, avea şi maşina ei, mai rămânea să o înscrie oficial. M-a sunat să mă roage să-i aduc actele şcolare. Întâi am scris în „Naţional“ un articol lacrimogen despre Adriana, apoi am sunat la inspectorat, în Suceava. Inspectorul, cu ziarul în faţă, a fost cât se poate de înţelegător. Într-o săptămână, primeam actele fetei la redacţie. Am dat fuga la Pasărea să i le duc.

Măciuţa era tare mulţumită de Adriana. Cuminte şi ascultătoare cum nu s-a mai văzut copil! Şi credincioasă. Aproape îmi mulţumea că i-am adus-o. Pusese cafelele pe masă, dar ea nici nu gusta, nu mai contenea cu laudele. Părea o mamă blagoslovită la bătrâneţe, printr-un miracol, cu un copil excepţional.

– Ştiţi, domnule ziarist, credeam că fata nu ştie să citească. Am pus-o să citească din Biblie şi nu scotea niciun cuvinţel. Când colo, ce-am descoperit? Ea nu vede! Dar deloc. Are ochiul ăla care-i fuge într-o parte, dar nici cu celălalt nu vede. Trebuie să-şi lipească nasul de foaie. Oare cum am putea noi face s-o ducem la un doctor? I-ar trebui nişte ochelari.

Cu ochelarii s-a rezolvat tot aşa, din om în om. Am vorbit cu colega mea Maria Timuc, şefă la pagina de sănătate, ea era prietenă cu doctoriţa Monica Pop, şefa clinicii de oftalmologie...

– Vai, dragă, dar se poate? Adu copilul aici! – mi-a zis doctoriţa, inimoasă, la telefon.

Să n-o recunosc pe Adriana! A venit la clinică în sutană, îmbrobodită, înfofolită, nu mai ştiam care era ea şi care maica Platonita.

Doctoriţa era impresionată de ce-i povestisem la telefon despre Adriana. A consultat-o repede, a dat nişte telefoane, ca să nu aşteptăm la cabinetul de optică, şi la urmă i-a dat şi ochelari Adrianei, pe loc. A scos perechea potrivită dintr-o pungă din biroul ei, i i-a pus pe nas şi a şi pupat-o pe frunte de dragă ce-i era!

În anul acela am făcut Paştele la mânăstirea Pasărea cu familia mea, alături de maici şi de Adriana. Şi anul următor la fel. Celălalt an a venit ea la noi. Din când în când mă duceam cu Elena s-o vizităm la mânăstire. Vorbeam aproape zilnic la telefon cu ea. Măicuţa mă suna mereu să-mi spună câte ceva despre Adriana, ba că merge bine cu şcoala, că a învăţat să coase, că şi-a schimbat ochelarii, că ştie o mulţime de rugăciuni, că e ascultătoare, sau nimicuri ca o căzătură pe scări, cum a mâncat cireşe cu viermi cu tot, întâmplări mărunte care o amuzau pe măicuţă şi colorau viaţa monotonă de la mânăstire. Şi după ce termina turuiala mi-o dădea şi pe Adriana la telefon. Gura i se descleiase, vorbea acum ca un om normal, fluent, ba chiar căpătase de la gureşa Platonita pofta de a vorbi în exces.

Pe urmă, pentru că viaţa Adrianei intrase pe un drum frumos şi sigur, m-am interesat tot mai puţin de ea. Nu mai era nevoie de mine. În casa maicii Platonita avea tot ce-i trebuia. Mai vorbeam doar la telefon din când în când, de sărbători. Am vizitat-o la mânăstire după fiecare clasă absolvită: a opta, a noua, a zecea. Sărbătoream în grădină, cu cafea şi cu vin. La a zecea s-a oprit. N-a vrut să meargă mai departe şi măicuţa nu a forţat-o. Bine că era credincioasă! Devenise şi ea o măicuţă adevărată, o albină din marele stup de lucrătoare întru Hristos de la Pasărea. Acolo a fost să fie casa ei, acela i-a fost drumul. Simţeam un fel de mulţumire.

Nu ştiu când am încetat să mai vorbim la telefon şi să o mai vizitez. Nici ea nu m-a mai sunat. Cu măicuţa am mai vorbit un timp, îmi tot spunea că Adriana e bine, apoi n-am mai vorbit nici cu ea. Ziarul îmi aducea mereu prietenii şi cauze pentru care trebuia să lupt un timp. Mereu altele, împingându-le pe cele mai vechi la fundul memoriei, în uitare. Dar de Adriana, chiar dacă nu am mai ţinut legătura, nu am uitat niciodată de tot. Mereu îmi spuneam că am făcut un lucru bun, am ajutat-o, pentru că s-a întâmplat să fiu eu atunci şi acolo, să păşească pe calea ei. Ştiam, aşa mi-a promis, că se roagă pentru mine în fiecare zi.

Sunt 15 ani de atunci. Poate n-aş fi scris despre aceste întâmplări vechi şi fără însemnătate pentru mulţi dacă zilele trecute, coborând în autogara din Galaţi, nu mi s-ar fi reactualizat brusc şi cu mare acuitate într-un moment şi dintr-o cauză anume.

Coborâsem aşadar din autobuz. Aşteptam pe trotuar, cu rucsacul la picior, să vină taxiul. Lângă mine, la doi paşi, doi tineri stăteau îmbrăţişaţi, se sărutau din când în când. El slab şi cu început de chelie, ea grasă, cu nişte sâni imenşi, care-i trăgeau umerii în jos, cu şolduri groase, cu părul până la şale, despletit. Şi cu o ditamai pereche de ochelari pe nas. Când am trecut pe lângă ei spre maşină, târându-mi anevoie rucscacul uriaş, s-au ferit puţin ca să-mi facă loc. Atunci i-am văzut faţa femeii. Am încremenit. Se uita şi ea la mine cu ochii şi mai mari sub lentilele groase, poate mirată de reacţia mea.

– Adriana? – am întrebat cu emoţie. Măicuţa Adriana?

– Nu... Nu mă cheamă Adriana!

– Ah, mă scuzaţi atunci. Cred că v-am confundat.

– Nu-i nimic, se mai întâmplă, a zis ea încercând să zâmbească.

Şi atunci, sub apele încremenite ale lentilei, ochiul ei drept a zvâcnit ca un peşte şi s-a ascuns la rădăcina nasului.

(Sfârşit)


 

Citit 5776 ori Ultima modificare Marți, 31 Martie 2015 23:12

7 comentarii

  • postat de coxar Miercuri, 29 Aprilie 2015 17:28 92.85.139.*** Link la comentariu
    0
    1

    Dacă era o fată țâțoasă, cum s-a terminat, era și mai mare pacatul să se irosească la mânăstire...

    Raportează
  • postat de profesor Miercuri, 22 Aprilie 2015 20:33 82.78.254.*** Link la comentariu
    0
    2

    Domnule Ilisoi,

    Multumim pentru ce ne-ati daruit pana acum!

    Dar sunt deja 3 saptamani de cand astept sa ne mai oferiti ceva!!!:(
    Rubrica e o adevarata oaza, foarte rara, din pacate, de frumos si sensibilitate, pentru care chiar merita sa deschizi ziarul ...
    Si chiar avem nevoie ...
    Multumiri anticipate

    Raportează
  • postat de cir Marți, 14 Aprilie 2015 15:18 82.208.137.*** Link la comentariu
    0
    2

    Superb domnule AUTOR ! E lumea reala, nu Disney cu papusi Barbie.

    Raportează
  • postat de Ecaterin Joi, 09 Aprilie 2015 01:25 109.102.234.*** Link la comentariu
    0
    3

    Adriana, o salcie, Ilișoi un baobab. Scund, gros, la umbra căruia se adăpostesc cele mai minunate povești.

    Raportează
  • postat de Sandu. Vineri, 03 Aprilie 2015 12:11 109.103.134.*** Link la comentariu
    0
    2

    Uite ca demonstrezi ca poti avea talent la scris atunci cand nu scoti in evidenta numai partile negative ale acestui oras pe care noi galatenii oricum le stim mai bine decat tine.

    Raportează
  • postat de emil Miercuri, 01 Aprilie 2015 18:21 217.229.12.*** Link la comentariu
    0
    4

    frumos e sufletul omenesc...Dar... " nebanuite sint caile Domnului" ! Oare chiar mai exista oameni ca cel din povestire( ma refer la autor) ? In lumea asta plina de egoism, nepasare, rautate si alte asemenea rele, intre atita "gunoi", mai exista totusi si atita frumusete sufleteasca ? Atunci inseamna ca nu sintem cu totii pierduti...!

    Raportează
  • postat de G. Marți, 31 Martie 2015 23:49 79.215.106.*** Link la comentariu
    0
    5

    Impresionanta poveste. Sigur e tot la manastire.

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.