Deschidere

Deschidere (16)

Adriana, o salcie (2)

Scris de Marți, 31 Martie 2015

(Continuare din partea întâi)

Adriana a adormit de cum a pus capul pe pernă. O auzeam cum sforăie uşor lângă Elena mea.

Am adormit greu, tot gândindu-mă ce o să fac dimineaţă cu fata aceea. Apărută din senin, era să zic. Fata aceea apărută din întuneric. Cel mai la îndemână şi poate şi cel mai corect, adică legal, era să fac cumva să ajungă înapoi la casa de copii. Dar dacă, mă întrebam, ceea ce e legal nu e şi corect, nu e bine pentru Adriana? Ca unul care mâncasem multă pâine la orfelinat, unsă din gros cu bătaie, puteam înţelege că pentru ea întoarcerea la cămin nu era o soluţie. Şi totuşi alta nu exista, sau, dacă exista, eu nu o vedeam în acea dimineaţă neobişnuită, în starea mea de agitaţie.

Când m-am trezit, Adriana dormea dusă, ghemuită sub plapumă. Nu de frig. Se covrigise ca un căţel, ca şi cum îi era frică de ceva, parcă se ascundea în aşternuturi.

Elena plecase la şcoală, nevastă-mea tot la şcoală, la serviciu.

Trebuia să ajung cât mai repede la redacţie, la Casa Presei Libere. Şi cu Adriana ce fac? Acum, pe moment, nu mai încolo, mâine, poimâine. S-o trezesc şi s-o iau cu mine? S-o încui în casă?

Îi văzusem din prima clipă oboseala pe faţă: paloarea obrajilor şi cearcănele; dar şi în mişcări. De fapt, adormise şi în taxi. De mâncat, n-a mâncat decât puţin, pe un colţ de masă, abia şi-a uns buzele. Dormea adânc, parcă se hrănea cu somn. Am lăsat-o să doarmă.

A dormit douăsprezece ore fără să se foiască o dată măcar. Când nu i-am mai auzit sforăitul, m-am apropiat de ea să mă asigur că respiră. Mă temeam.

A trezit-o telefonul. O colegă voia să ştie dacă mai vin la redacţie. Nu, că am copil, i-am zis. Şi am închis fără alte lămuriri.

Adriana s-a aşezat cuminte pe marginea patului, tot ca la agenţie: cu capul în piept, cu mâinile între genunchi, cum stau bătrânele când nu au somn şi aşteaptă zorile ca să înceapă treaba prin curte. Am întrebat-o de una, de alta, lucruri simple, de care aveam nevoie ca să mă lămuresc ce e cu ea, să verific cât mai era adevărat din ce-i spusese doamnei Mânăstireanu, fiindcă mai toţi copiii în situaţia ei, vagabonzi, fără ocrotire, îşi schimbă poveştile de la o zi la alta. Ştiam asta. Voiam să aflu cât mai multe ca să ştiu ce am de făcut mai departe. Dar ea nu răspundea decât cu da sau nu, dând din cap. Sau nu răspundea, ofta. Atunci se încorda toată, îşi strângea şi mai tare mâinile între genunchi. Nişte mâini ca de ceară. De sub mâneca murdară i se vedeau încheieturile noduroase. Era numai piele şi os.

Speram că se va deschide în faţa Elenei. Erau fete, erau cam de aceeaşi vârstă. Şi aşa a fost. Când a venit Elena de la şcoală, i-a dat să mănânce şi a acceptat; mai înainte, când o întrebasem eu, a zis că nu-i e foame. A vrut şi să facă baie şi să ia pe dânsa nişte haine de-ale Elenei. Îi veneau. Chiar dacă era cu doi ani mai mare, era numai un pumn de fată, nu i-ar fi dat nimeni mai mult de 13-14 ani. Până seara fetele s-au împrietenit, au ieşit la o plimbare pe lângă bloc.

A doua zi am luat-o la redacţie. A vrut să vină. A stat pe un scaun lângă mine. N-a scos o vorbă toată ziua. N-a deschis gura decât ca să mănânce. Nu refuza când colegii mei îi dădeau ceva de ronţăit. I-am lăsat calculatorul să se joace. N-a vrut. Nu era interesată de nimic.

De la secretariat, ca să nu mă audă Adriana, am sunat la casa de copii din Gura Humorului. Am vorbit cu directoarea. Într-adevăr, fata era de acolo. Numai că nu fugise atunci, de o săptămână, ci de doi ani! Dispărea cu lunile, revenea pentru o zi-două, singură sau adusă de poliţie, şi iar pleca. Pe la şcoală nu mai trecuse deloc.

– Un timp, a spus directoarea, se ducea la o rudă din Suceava, o soră de-a bunicii, dar n-a mai primit-o când i-am pus în vedere. Măcar acolo ştiam de unde să o luăm. Pe urmă a stat pe la mânăstirile din zonă, câte o zi, câte o săptămână... până la urmă ajungea iar la noi, iar fugea...

Directoarea nu m-a convins că Adriana nu era bătută la cămin. Nici nu mă aşteptam. Din spusele ei, fata fugea de prea mult bine. Întrerupt uneori, e drept, de anumite certuri mărunte, ca între fete, ce să-i faci? Soluţia ei, a directoarei, când am întrebat-o ce era de făcut, a fost să anunţ poliţia.

– Şi ce să facă poliţia, doamnă? S-o ducă din post în post până la cămin? Şi să fugă iar? Fata asta mi se pare traumatizată. Exact asta îi mai trebuie acum, o împachetare în dubă.

– Asta e legea.

– Ziceaţi că a abandonat şcoala, da?

– Da, nici a şaptea n-a terminat-o. Trebuia să fie într-a noua acum.

– Deci la cămin nu s-ar mai întoarce decât ca să aibă un pat şi un blid de mâncare. N-ar putea găsi aşa ceva la vreo rudă?

– În afară de sora aia a bunicii nu mai are pe nimeni. Şi nici nu ştiu dacă mai trăieşte bătrâna. De înfiat n-o înfiază nimeni. E un copil dificil.

– Are cumva un retard mintal?

– Nu, deloc. Doar că, cum vă spuneam, e un copil dificil. Mereu ne-a făcut probleme. E greu de comunicat cu ea. Mai ales în ultima vreme, de când i-a intrat Dumnezeu în cap, unde se bate cu drăcuşorii ei. Nu mai ştie decât de icoane şi de rugăciuni. În rest, să ştiţi, e foarte curată, foarte ordonată.

Directoarea nu părea prea alarmată de lipsa fetei. Bine că era în viaţă, bine că ştia unde e. S-a arătat mulţumită că e la mine. Pe mâini bune, spunea. I-am dat adresa mea, telefonul de la redacţie şi de acasă. I-am spus că voi merge a doua zi la poliţie să anunţ că fata e la mine şi că, până se va hotărî ce e de făcut, o zi, două, o săptămână, voi avea eu grijă de ea.

A doua zi m-am dus la poliţie, la Secţia 21, cu buletinul Adrianei. Pe ea am lăsat-o la sora mea. Ofiţerul de serviciu n-a vrut, la început, nici să asculte până la capăt despre ce e vorba. Cică nu era treaba lor, dacă nu aveau o adresă oficială de la casa de copii.

– Şi unde să se duca fata? Dacă păţeşte ceva, cine răspunde?

– Ce să păţească? Nu păţeşte nici pe dracu'! Urc-o în tren şi trimite-o la cămin!

– Păi asta e, că nu vrea!

– Asta-i acum, că nu vrea! Ia ad-o aici, îi futem un baston la cur şi să vezi cum vrea, nici tren nu îi mai trebuie!

Până la urmă a aceptat, cu greu, să dau o declaraţie – încă o hârtie! –  şi m-a trimis la Protecţia Copilului

De data asta am luat-o şi pe Adriana.

– De ce mergem acolo? Vreţi să mă duceţi înapoi la cămin?

Vorbea încet, abia auzit. Parcă şi-ar fi dat duhul dacă mai scotea câteva cuvinte în plus şi ceva mai tare.

– Nu, nu te duc la cămin. Vreau să te ajut, dar nu ştiu cum. Mergem la Protecţia Copilului ca să vedem ce şi cum trebuie făcut. Înţeleg că nu mai vrei la cămin. Dar nici în gară nu poţi sta. Nici pe străzi. E periculos pentru tine. Ai văzut, era să ajungi...

Am vrut să spun prostituată. Mi-am înghiţit cuvântul în ultima clipă, ca pe un dumicat fierbinte, speriat de ce prostie era să fac.

– ...în Japonia. Nu ştiu ce să mă fac cu tine. Poţi sta un timp la mine. Şi după aceea?

– Eu vreau la mânăstire!

De data asta a vorbit apăsat, cu o forţă nebănuită. Şi a ridicat şi capul din piept. În ochii ei apoşi a licărit, subţire, tăişul înverşunării.

La Protecţia Copilului am dat peste o doamnă către pensie, grasă ca un urs, dar mi-a făcut din prima o impresie bună cu privirea ei caldă. Şi pe bună dreptate, căci s-a dovedit amabilă, răbdătoare, interesată cu adevărat de soarta Adrianei. Ea era de faţă, a stat cu capul aplecat, aproape atingând biroul cu fruntea. Scotea din când în când câteva cuvinte, ceea ce însemna mult pentru dânsa. Femeia aceea uriaşă reuşea nu să i le smulgă, ci să i le tragă uşor din gură, unul după altul, parcă depănându-le pe un mosorel.

– Adriana, a zis femeia la sfârşit, dacă nu vrei înapoi la căminul de unde vii, noi putem să te transferăm aici. Aici avem apartamente în care poţi să locuieşti ca acasă. Dar durează până facem actele. Şi până atunci nu e bine să stai la domnul ziarist, nu ai toate condiţiile acolo – înţeleg că spaţiul nu e suficient. Putem să mergem la o casă de-a noastră chiar acum, ai acolo tot ce îţi trebuie, îţi găsim şi nişte haine...

– Dar eu vreau la mânăstire! – a spus din nou, aproape a strigat, Adriana. Şi a început să plângă.

Ne-am despărţit acolo. Ştiam că nu pot face mai mult pentru ea. O lăsam pe mâini bune. La plecare i-am dat o hârtie împăturită.

– Ai numele şi numărul meu de telefon aici. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva. Sunt şi nişte bănuţi înăuntru... Țin legătura cu doamna, ca să ştiu unde vei sta, şi sâmbătă vin vizită cu Elena, da? Mergem la cofetărie...

Am lăsat-o plângând. M-am răsucit pe călcâi şi am plecat fără să mă uit înapoi.

Telefonul a sunat din nou pe la două noaptea. Era Adriana. Plângea.

– Nu vreau la cămin... vreau la mânăstire. Vă rog să mă ajutaţi să merg la o mânăstire...

– De unde suni? De la cămin?

– Nu, de pe stradă. Nu vreau la cămin, am fugit de acolo.

– De ce? Te-a bătut cineva?

– Nu.

– Atunci? Nu-ţi place? Nu e bine acolo?

– E bine, dar eu vreau la mânăstire.

– Adriana, habar n-am cum e cu intratul la mânăstire. Dar ştiu cum e cu căminul, că şi eu tot ca tine am crescut. Eu zic să stai frumos la cămin, să termini şcoala, să...

Un claxon puternic s-a auzit în receptor. Apoi un scrâşnet de frâne. Şi ţipătul ei.

– Alo! Adriana!

Îi auzeam respiraţia.

– Alo!

Abia după câteva clipe lungi am auzit-o. Un glas stins, gâtuit.

– O maşină... s-a izbit cu altă maşină... oleacă mai încolo...

– Unde eşti acum?

– Lângă căminul unde m-a dus doamna ceea grasă.

– Du-te la cămin şi stai acolo. O fată ca tine nu trebuie să umble noaptea pe străzi, singură, într-un oraş străin...

– Vă rog frumos... vreau să mă duceţi la mânăstire. Luaţi-mă de aici!

– Eşti o pacoste, măi fată! Of... Nici nu ştiu de unde să te iau.

– Am scris eu adresa pe hârtiuţa de la dumneavoastră.

Iar am sărit în taxi. Am găsit-o în faţa căminului, de fapt un bloc de locuinţe unde Protecţia Copilului avea un apartament sau mai multe, undeva pe lângă Parcul Carol. Şi iar am adus-o acasă. Elena s-a trezit din nou, dimineaţa, cu Adriana lângă ea, în pat.

Trei săptămâni a stat Adriana la mine. O luam la redacţie, pe teren, peste tot pe unde mă duceam. Seara se juca la calculator sau cu pisica. Se simţea bine acolo, în garsoniera aia cât cutia de chibrituri, unde abia încăpeam printre mobile şi cărţi. Eram patru oameni, o pisică birmaneză cu şase pui şi un purceluş de Guineea.

Încet-încet, gheaţa de pe inima ei s-a mai topit, gura i-a căpătat gustul vorbei. Mai ales cu Elena vorbea. De câteva ori chiar am văzut-o râzând. Dar mai multe decât în primele zile n-am aflat despre dânsa. Povestea ei era scurtă şi prea bine ştiută de mine, aceeaşi poveste cu personaje shematice şi cu întâmplări puţine a copiilor abandonaţi la naştere, crescuţi la creşă, apoi la casa de copii. Înapoi, în trecut, nu avea mult de arătat. Povestea ei era înainte, la mânăstire.

În fiecare zi îmi aducea aminte să o ajut să se facă măicuţă. Nu-mi suna bine asta. Mă gândeam cum ar fi dacă Elena mea ar fi vrut să intre la mânăstire. Ideea nu-mi plăcea deloc. N-o vedeam nici pe Elena, nici pe Adriana – pentru că începusem cumva să le judec împreună – în straie monahale, bătând podelele cu fruntea lor de copile.

Doar ca să scap de gura Adrianei, care când venea vorba de mânăstire căpăta putere şi cuvinte, într-o zi l-am sunat pe părintele Ioan Rădulescu, de la biserica Andronache. Era şi protopop şi prieten apropiat, un fel de sfetnic de taină, al patriarhului Teoctist.  Îl ştiam, şi pe el, tot de la un articol. Scrisesem un reportaj despre mormoni, părintelui i-a plăcut, m-a chemat la protopopiat să mă cunoască şi după ziua aceea de discuţii şi cântări lumeşti la un pahar de vin am rămas prieteni.

– Hai, domnule, să ducem fata la mânăstire, dacă asta vrea! a zis părintele la telefon, plin de voie bună, când i-am povestit despre Adriana. Dar întâi adu-o aici să vedem ce-i cu ea. Că mânăstirea nu e centru de ajutor social. Şi nu oricine intră. Trebuie să aibă chemare.

Părintele Rădulescu a stat cam două ore cu Adriana în biroul lui. Eu am stat în anticameră, la cafele şi reviste bisericeşti. A ieşit vesel, cu Adriana de mână, şi m-a bătut pe umăr:

– Dar asta e o oiţă adevărată, dragul meu! Hai, de mâine, să-i căutăm o turmă!

A doua zi dimineaţă părintele ne-a luat de acasă cu maşina. Am fost la două mânăstiri, la Samurcăşeşti, nu departe de Capitală, şi una de mai departe, spre Giurgiu.

N-au primit-o măicuţele.

– De ce n-au primit-o, părinte? Nu-i bună fata de mânăstire, ce are?

– Are că n-are.

– Nu înţeleg.

– N-are avere, asta n-are. N-ai nimic, fetiţo, nu? – s-a întors părintele, pe jumătate, spre Adriana. Sărăcuţa de tine! Păi ca să intri la babele astea trebuie să vii cu ceva, nu cu mâinile în buzunare. Ai nişte pământ şi-l dai de veci mânăstirii, o casă, un cont în bancă, o moştenire, orice. Aşa merge aici. Credinţa e cu crucea şi cu rugăciunea, dar păpica e pe bani, nu-ţi toarnă Dumnezeu-Bunul lapte şi miere pe burlanul casei.

– Când intri la mânăstire trebuie să dai tot ce ai, nu?

– Şi mai mult, dacă se poate.

– Păi să dea Adriana tot ce are, hainele de pe ea, că-i dau eu altele de la fiică-mea.

– Lasă că o rezolvăm noi cumva, a spus părintele.

Era mereu vesel, plin de încredere. Conducea cu plăcere şi cânta la volan. Ce voce! Îmi tremura inima când îl ascultam.

La următoarea incursiune am găsit o stareţă mai înţelegătoare. Ar fi primit-o pe Adriana şi fără nicio danie, dar nu-i plăcea deloc situaţia ei, nu voia să se complice cu birocraţia, cu autorităţile. Dacă ar fi avut părinţi şi semnau pentru ea, una-două o băga în sutană, dar aşa...

Până la urmă părintele a vrăjit-o nu ştiu cum pe stareţa de la Pasărea. I-a cântat, i-a promis luna de pe cer, a invocat prietenia cu Teoctist, a blestemat-o, nu ştiu ce i-a făcut, dar a ieşit bucuros din chilia maicii şi a strigat către Adriana:

– Leapădă-te, fată, de spurcăciunea Gării de Nord, că te bag la curăţenia naltei monastiri!

Ne-am dus la casa locuită de maica Platonita şi de încă două măicuţe. O casă ca toate casele, nu o chilie strâmtă, cu patru camere spaţioase, cu o verandă uriaşă plină de flori. Am stat afară cu părintele, sub un cireş, la un pahar de vin. Adriana a intrat la examen. Trebuia să o convingă pe maica Platonita că are chemare.

Nu prea avea, aflam mai târziu de la măicuţă. Dar o primea totuşi. Pentru că era un copil al nimănui. Pentru că era un suflet rătăcit şi unde putea găsi mai multă înţelegere decât de la o slujitoare a lui Isus?

– Dacă tu eşti hotărâtă, Adriana, să faci acest pas – i-a spus măicuţa de faţă cu noi, sub cireş – eu mă angajez să am grijă de tine. O să mă ocup de acte şi de tot ce trebuie. Tu vei face aici ce facem şi noi. Nu o să te punem la treabă prin casă şi în grădină fiindcă eşti atât de slabă, de neputincioasă, biata de tine, şi vreau şi să te înscriu la şcoală, n-o să ai timp de muncă. Să te rogi, să înveţi, şi să ne asculţi, atât îţi cerem. Din ce avem, îţi vom da şi ţie. Şi dacă într-o zi ai să îţi dai seama că nu e de tine mânăstirea, eşti liberă să pleci, dar să ne spui şi nouă, nu să fugi ca de la cămin.

– Nu o să părăsesc niciodată  mânăstirea, măicuţă. vă jur! – a răspuns Adriana plângând. Aici voi fi sta, aici e Domnul nostru Isus Hristos!

Atunci pentru prima şi-a îndreptat umerii gârboviţi şi a am văzut-o stând dreaptă sub florile trecute ale cireşului. Pentru prima oară nu mai era o salcie.

A rămas acolo. A doua zi i-am adus haine de-ale Elenei. Nu trebuia neapărat să umble în straie mânăstireşti.

Maica Platonita, o femeie de vreo 40 de ani, era plină de energie. A treia zi după ce am lăsat-o pe Adriana la mânăstire, deja o dăduse la şcoală. Îi cumpărase haine noi şi ghiozdan, căci măicuţa avea afară familie bogată, avea şi maşina ei, mai rămânea să o înscrie oficial. M-a sunat să mă roage să-i aduc actele şcolare. Întâi am scris în „Naţional“ un articol lacrimogen despre Adriana, apoi am sunat la inspectorat, în Suceava. Inspectorul, cu ziarul în faţă, a fost cât se poate de înţelegător. Într-o săptămână, primeam actele fetei la redacţie. Am dat fuga la Pasărea să i le duc.

Măciuţa era tare mulţumită de Adriana. Cuminte şi ascultătoare cum nu s-a mai văzut copil! Şi credincioasă. Aproape îmi mulţumea că i-am adus-o. Pusese cafelele pe masă, dar ea nici nu gusta, nu mai contenea cu laudele. Părea o mamă blagoslovită la bătrâneţe, printr-un miracol, cu un copil excepţional.

– Ştiţi, domnule ziarist, credeam că fata nu ştie să citească. Am pus-o să citească din Biblie şi nu scotea niciun cuvinţel. Când colo, ce-am descoperit? Ea nu vede! Dar deloc. Are ochiul ăla care-i fuge într-o parte, dar nici cu celălalt nu vede. Trebuie să-şi lipească nasul de foaie. Oare cum am putea noi face s-o ducem la un doctor? I-ar trebui nişte ochelari.

Cu ochelarii s-a rezolvat tot aşa, din om în om. Am vorbit cu colega mea Maria Timuc, şefă la pagina de sănătate, ea era prietenă cu doctoriţa Monica Pop, şefa clinicii de oftalmologie...

– Vai, dragă, dar se poate? Adu copilul aici! – mi-a zis doctoriţa, inimoasă, la telefon.

Să n-o recunosc pe Adriana! A venit la clinică în sutană, îmbrobodită, înfofolită, nu mai ştiam care era ea şi care maica Platonita.

Doctoriţa era impresionată de ce-i povestisem la telefon despre Adriana. A consultat-o repede, a dat nişte telefoane, ca să nu aşteptăm la cabinetul de optică, şi la urmă i-a dat şi ochelari Adrianei, pe loc. A scos perechea potrivită dintr-o pungă din biroul ei, i i-a pus pe nas şi a şi pupat-o pe frunte de dragă ce-i era!

În anul acela am făcut Paştele la mânăstirea Pasărea cu familia mea, alături de maici şi de Adriana. Şi anul următor la fel. Celălalt an a venit ea la noi. Din când în când mă duceam cu Elena s-o vizităm la mânăstire. Vorbeam aproape zilnic la telefon cu ea. Măicuţa mă suna mereu să-mi spună câte ceva despre Adriana, ba că merge bine cu şcoala, că a învăţat să coase, că şi-a schimbat ochelarii, că ştie o mulţime de rugăciuni, că e ascultătoare, sau nimicuri ca o căzătură pe scări, cum a mâncat cireşe cu viermi cu tot, întâmplări mărunte care o amuzau pe măicuţă şi colorau viaţa monotonă de la mânăstire. Şi după ce termina turuiala mi-o dădea şi pe Adriana la telefon. Gura i se descleiase, vorbea acum ca un om normal, fluent, ba chiar căpătase de la gureşa Platonita pofta de a vorbi în exces.

Pe urmă, pentru că viaţa Adrianei intrase pe un drum frumos şi sigur, m-am interesat tot mai puţin de ea. Nu mai era nevoie de mine. În casa maicii Platonita avea tot ce-i trebuia. Mai vorbeam doar la telefon din când în când, de sărbători. Am vizitat-o la mânăstire după fiecare clasă absolvită: a opta, a noua, a zecea. Sărbătoream în grădină, cu cafea şi cu vin. La a zecea s-a oprit. N-a vrut să meargă mai departe şi măicuţa nu a forţat-o. Bine că era credincioasă! Devenise şi ea o măicuţă adevărată, o albină din marele stup de lucrătoare întru Hristos de la Pasărea. Acolo a fost să fie casa ei, acela i-a fost drumul. Simţeam un fel de mulţumire.

Nu ştiu când am încetat să mai vorbim la telefon şi să o mai vizitez. Nici ea nu m-a mai sunat. Cu măicuţa am mai vorbit un timp, îmi tot spunea că Adriana e bine, apoi n-am mai vorbit nici cu ea. Ziarul îmi aducea mereu prietenii şi cauze pentru care trebuia să lupt un timp. Mereu altele, împingându-le pe cele mai vechi la fundul memoriei, în uitare. Dar de Adriana, chiar dacă nu am mai ţinut legătura, nu am uitat niciodată de tot. Mereu îmi spuneam că am făcut un lucru bun, am ajutat-o, pentru că s-a întâmplat să fiu eu atunci şi acolo, să păşească pe calea ei. Ştiam, aşa mi-a promis, că se roagă pentru mine în fiecare zi.

Sunt 15 ani de atunci. Poate n-aş fi scris despre aceste întâmplări vechi şi fără însemnătate pentru mulţi dacă zilele trecute, coborând în autogara din Galaţi, nu mi s-ar fi reactualizat brusc şi cu mare acuitate într-un moment şi dintr-o cauză anume.

Coborâsem aşadar din autobuz. Aşteptam pe trotuar, cu rucsacul la picior, să vină taxiul. Lângă mine, la doi paşi, doi tineri stăteau îmbrăţişaţi, se sărutau din când în când. El slab şi cu început de chelie, ea grasă, cu nişte sâni imenşi, care-i trăgeau umerii în jos, cu şolduri groase, cu părul până la şale, despletit. Şi cu o ditamai pereche de ochelari pe nas. Când am trecut pe lângă ei spre maşină, târându-mi anevoie rucscacul uriaş, s-au ferit puţin ca să-mi facă loc. Atunci i-am văzut faţa femeii. Am încremenit. Se uita şi ea la mine cu ochii şi mai mari sub lentilele groase, poate mirată de reacţia mea.

– Adriana? – am întrebat cu emoţie. Măicuţa Adriana?

– Nu... Nu mă cheamă Adriana!

– Ah, mă scuzaţi atunci. Cred că v-am confundat.

– Nu-i nimic, se mai întâmplă, a zis ea încercând să zâmbească.

Şi atunci, sub apele încremenite ale lentilei, ochiul ei drept a zvâcnit ca un peşte şi s-a ascuns la rădăcina nasului.

(Sfârşit)


 

Adriana, o salcie (1)

Scris de Luni, 30 Martie 2015

Telefonul a sunat pe la două noaptea. Tare, ca la alarma pe unitate. Am sărit buimac pe aparat, mai mult să-l fac să tacă decât ca să răspund. Din receptorul căzut pe noptieră se auzea o voce de femeie.

– Domnu’ ziarist?

Îîî... Da... Adică nu. La ora asta, nu!

– Vă rog să veniți urgent până la mine.

– Poftim? Cine sunteți?

– Ați scris un articol despre mine, știți... mama cu șase fete... cea mare, violată de băiatul polițistului....

– Da, da... Îmi amintesc. Doamna Elena Mânăstireanu!

N-aveam cum să uit. Femeia mă căutase la redacție, la „Național“, cu doi-trei ani în urmă. Avea șase fete. Așa îi dăduse Dumnezeu, una după alta. Pe cea mare, de 16 ani, o violase băiatul unui polițist. Erau acasă la băiat, făceau temele împreună; învățătura a degenerat în giugiuleală, iar giugiuleala în viol. Așa zicea, clar, certificatul medico-legal: viol. A început ancheta, cu puștanul în libertate, apoi procesul. Și iată că la un termen, spre final, a apărut alt certificat medico-legal: cică într-adevăr fata nu mai era virgină, dar asta nu din cauza violului, ci așa se născuse ea, cu himenul rupt. Am reținut, atunci, strigătul revoltat al mamei: „Cum pot oare criminalii ăștia să dea un asemenea act absurd? Dacă o viola cineva pe fată când era în burtă la mine, nu trebuia să simt și eu ceva?“.

– Ce s-a întâmplat?

– E ceva în legătură cu fata... Adică cu altă fată. Dar mai bine veniți aici, e urgent. Vă rog! Vă spun totul aici!

Mi-a dat o adresă și am chemat repede un taxi. În jumătate de oră eram în fața unei case din Ferentari, îngrijită, cu doi caiși la poartă, cu toate ferestrele luminate. Doamna Mânăstireanu mă aștepta în prag. Avea aceeași rochie albă pe care o purtase ca o zeiță a purității la ultimul termen, când judecătorul a spus ceva încâlcit, că da, fusese nu știu ce acolo, cumva, un fel de viol, dar nu foarte adânc, o tentativă întâi consimțită de fată, apoi insuficient de ferm respinsă, un clasic „mai nu vrea și mai se lasă“; a rămas că fata s-a născut oricum dezvirginată, iar băiatul a luat o pedeapsă cu suspendare și a fost încredințat părinților, să-l supravegheze și să-l educe mai bine.

Am pătruns într-o sală mare, cu podele de scândură. Nimic altceva înăuntru, doar un birou într-un capăt. Femeia mi-a oferit un scaun.

– V-am chemat pe dumneavoastră ca să mă ajutați. Trebuie să salvăm o fată. Nu e fata mea. E de la casa de copii. Și cum și dumneavoastră ați fost la casa de copii, m-am gândit că... Ea e fata! – a arătat cu mâna spre peretele opus, dinspre ușă.

Trecusem pe lângă ea și nici n-o observasem. Era o momâie mică și slabă. Stătea pe un scaun, chiar lângă cuierul plin cu haine, ea însăși ca o haină atârnând, cum ședea acolo cu capul în piept, cu palmele între coapse. Era îmbrăcată într-un palton albastru, cam ponosit, și îmbrobodită cu un batic mare, gros, deși venise primăvara, muguri cleioși, cu tăietură albă în vârf, plesneau pe crengile caișilor.

– Aici, mi-a zis Elena arătând cu capul în jur, am o agenție de impresariat artistic. Știți asta, v-am spus când cu articolul. Ce fac eu, de fapt, și asta nu știți, că nu v-am spus, e că pe lângă spectacole și alte alea duc fete să danseze în baruri. Legal. Facem contracte frumos, le scoatem vize și pleacă în Cipru, în Japonia...

– Foarte artistic!

– Ce fac ele acolo e treaba lor, sunt majore. Deci când să plec acasă, pe la miezul nopții, mă trezesc cu fata asta la ușă... A adus-o la mine un taximetrist care mă cunoaște, că aici, în Ferentari, mă știe lumea. Din Gara de Nord a luat-o. Ia vino tu, Adriana, și povestește, spune-i domnului ziarist ce mi-ai zis și mie.

Fata s-a ghemuit și mai mult, s-a făcut un cocoloș printre hainele din cuier. A început să se smiorcăie.

– Nu vrea să vorbească. Greu am smuls câteva cuvinte de la ea. Mi-a spus că a fugit de la o casă de copii din Gura Humorului ca să intre aici la o mânăstire.

Și a ajuns la Mânăstireanu!

– Da, da! Chiar așa! – a râs femeia. Lua bătaie acolo, la cămin. A zis că nu se mai întoarce nici cu poliția. Nu mai vrea. Nu mai suportă. A fugit, a ajuns în București cu trenul. Că așa i-a zis ei cineva, un popă din Gura Humorului, că aici este o mânăstire de maici, pe lângă Gara de Nord, care primește fete: bate și ți se va deschide. Vă dați seama că habar n-are, biata de ea, ce lume e aici. Păi la gară sunt aurolaci, domnule, nu măicuțe. Hai, Adriana, vino aici și spune tu cum a fost.

Iar s-a chircit. Ne-am tras noi scaunele lângă ea. Am simțit-o tremurând din tot trupul ca un iepure băgat în sac.

– Adriana...

Nici nu s-a uitat la mine când i-am rostit numele.

– Adriana, nu te teme. Vrem să te ajutăm.

– Da, ți-am spus că și domnul a fost la casa de copii, înțelege situația ta, o să te ajute! – a intervenit Elena.

– Adriana, ți-a făcut cineva rău la cămin?

Întrebarea era stupidă, mai ales că venea de la unul trecut prin orfelinat. Bineînțeles că i s-a făcut! Acolo se găsește mereu cineva să-ți facă rău, zilnic și în multe feluri. Dar Adriana a înțeles exact, poate din tonul meu, poate cu intuiția ei de fată, la ce fel de rău mă refeream și a clătinat din cap că nu.

– Dar după ce ai plecat de la cămin?

A dat iar din cap: nu! Energic. A scos degetele mari din strânsoarea coapselor și a început să le frece unul de altul cum fac măcelarii cu cuțitele. Părea iritată de întrebările mele. O simțeam speriată, dezorientată.

– Când ai ajuns în București?

A băgat capul între hainele din cuier și s-a pus pe plâns. Scotea un hîîîî prelung, ca fumătorii cu plămânii flenduri când vor să tușească și nu mai pot.

Elena i-a pus mâinile pe genunchi și a stat așa o vreme, fără niciun cuvânt. Când fata s-a mai liniștit, mi-a făcut semn să ne depărtăm puțin.

La birou, câțiva pași mai încolo, bând amândoi dintr-un nes rece, făcut pe loc în niște ulcele de lut, Elena mi-a zis tot ce știa despre Adriana. Atât cât putuse afla în două ore din gura ei.

Cică venise de o săptămână în București. A umblat la întâmplare prin București, pe la biserici, întrebând din popă în popă și din babă în babă, dintre cele care-și rup șalele cu mătănii, unde e o mânăstire care ar primi-o și pe ea. Au îndrumat-o unii într-o parte, alții în alta, dar nicăieri n-a fost primită, că la mănăstire nu vii așa, hodoronc-tronc, de pe stradă, hai să mă fac și eu măicuță!

O săptămână a umblat prin București, flămândă, tot mai înspăimântată, și nimeni n-a întrebat-o ce-i cu ea. Asta se întâmpla în primăvara lui 1999. Bucureștiul era atunci plin de copii ai nimănui aduși de un vânt rău, din toată țara, ca într-o cetate a pierzaniei.

Și cum a ajuns aici, în Ferentari? Ați tras clopotele la agenția de impresariat?

– Când n-a mai putut de foame, a dat-o încolo de mânăstire și a vrut să se angajeze dansatoare. A văzut un afiș prin oraș: că se caută fete tinere și frumoase. Ea are 16 ani, a terminat abia clasa a șaptea. Mie mi se pare cam prostuță fata, biata de ea, mi-a șoptit Elena. A rămas repetentă doi ani. De frumoasă, ce să zic, e cam urâțică. N-ați văzut cum îi fuge un ochi într-o parte?

– Nici n-am văzut-o la față. Zici că i-a înțepenit gâtul.

– Păi așa stă mereu, e și cocoșată un pic, biata de ea! Stă numai cu capul aplecat, adusă de umeri, zici că e o salcie din aia plângătoare sau curgătoare, cum îi spune.... Nu știu cum a stat o săptămână prin Gara de Nord și n-au pus proxeneții mâna pe ea, doar știți ce colcăială de curvet, pardon, e acolo. S-a rugat de un taximetrist s-o ducă la agenția de dansatoare. Clar, acolo se racolau fete pentru prostituție. Dar ea de unde să știe? Norocul ei a fost că a nimerit un taximetrist care mă cunoaște; și ăla, în loc s-o ducă la agenția de pe afiș, a adus-o la mine. Mi-a zis: doamnă Elena, știu că aveți șase fete, unele mai mici ca ea, ajutați-o cumva, n-o lăsați să se piardă de mică, e doar un copil necăjit... Și a lăsat-o aici. Dar eu cum s-o ajut? Nu știu ce să fac. Dacă anunț poliția, o duce înapoi la cămin, și ea a zis că nu se mai întoarce acolo, o să fugă iar sau o să se omoare. Cum aude de cămin, începe să tremure ca varga. De asta v-am chemat. Nu știu ce să fac cu dânsa. Dacă era majoră și voia la bară, foarte bine, îi făceam un contract și gata, treaba ei mai departe. Dar e o fată vai de capul ei... Sunt și eu mamă de șase fete, mi se rupe inima. Dar nu știu, chiar nu știu cum să procedez. Nu vreau probleme cu autoritățile. Luați-o dumneavoastră, că sunteți ziarist, poate știți ce să faceți cu ea...

S-a dus spre cuier și s-a întors de acolo cu Adriana de mână. Fata venea după dânsa cu capul în piept, târând pe podeaua de scândură niște ghete scâlciate, prea mari, murdare. N-avea niciun bagaj. Într-o mână ținea un sandviș învelit în celofan. Cealaltă mână, numai piele și os, vineție, i-a pus-o Elena în palma mea dreaptă și femeia s-a dus apoi la cuier să se îmbrace, semn că asta a fost tot, că era momentul să plecăm. Cât s-a încheiat la pardesiu, a cerut și un taxi.

Am ieșit toți trei. Adriana mă urma cuminte, cu privirea în pământ. Elena a pupat-o pe frunte, i-a zis ceva la ureche, pe urmă s-a urcat în mașină – „Să mă sunați mâine să-mi spuneți ce ați rezolavat!“, a strigat prin geamul portierei – și dusă a fost.

Înainte să-mi dau seama de tot ce se întâmpla și ce ar putea decurge din acele întâmplări surprinzătoare, m-am pomenit la poartă, la marginea Ferentarilor, cu o fată fugită de la casa de copii, dacă era adevărată povestea ei, o necunoscută de care trebuia de acum să am grijă până într-un moment neclar.

Ce era să fac?

Am dus-o acasă, în garsoniera mea din Militari, închiriată.

Abia acolo i-am văzut fața. Nu era chiar urâțică, așa cum o descrisese Elena Mânăstireanu, ci avea o drăgălășenie de maimuțică plouată, ceva ce te înduioșa pe loc. M-a țintit cu o privire de ființă chinuită care, ajunsă la un punct al suferinței, caută cu disperare blândețe chiar la mâna care o lovește. Poate că a fost un zâmbet fulgerul acela vinețiu care i-a străbătut buzele subțiri și crăpate; poate a fost un semn de încredere privirea aceea scurtă, vie. Apoi ochiul drept a rupt deodată armonia privirii, a zvâcnit spre rădăcina nasului și a rămas acolo câteva secunde, schimonosit, într-un exil înfiorător. Și nici atunci, când strabismul i-a rupt privirea în două, violent, nu mi s-a părut cu adevărat urâtă.

I-am dat să mănânce și am culcat-o lângă fata mea, cu doi ani mai mică. Fetele doar s-au salutat rece și s-au culcat spate în spate. Ele două în pat, eu cu nevasta pe jos, pe o saltea. Casa aceea mică, în care abia ne puteam noi mișca, devenise nu știu cum un pic mai mare, exact cât să mai încapă un om.

(click aici pentru a citi partea a doua)


Jurnal gălăţean (5)

Scris de Marți, 10 Martie 2015

(Continuare din episodul 4)

Trec iar prin parcul Eminescu. Noaptea, ca să evit pe cât posibil, întâlnirea cu alți oameni. Dacă s-ar atinge câmpurile noastre olfactive, copacii din parc s-ar usca. Cum mă apropii, statuia poetului crește umedă și portocalie în lumina chioară a felinarelor. El, maiestuos, cu ochii spre cer; lipită de trupul lui, o muză grațioasă, cu torța inspirației în mână. De ani de zile, un obsedat misterios fură mâna muzei, de la încheietură, cu tot cu făclie. De obicei, în preajma lui 15 ianuarie, ziua de nașetere a poetului. Dar de ce n-ar dispărea și acum? Poate vrea cineva să se încălzească la flacăra muzei. Uite că n-a dispărut!

Anul ăsta făclia n-a mai fost furată, dar Eminescu tot fără inspirație a stat de ziua lui. Autoritățile i-au luat-o înainte hoțului și au ascuns mâna, apoi au montat-o la loc după ce a trecut perioada critică. Asta ca să nu-i mai comande iar unui sculptor local, ca în fiecare an după Revoluție, o altă mână. Artistul, rămas și el fără apă caldă în apartament, ar fi pus în mâna muzei, în loc de făclie, o pară de duș.

*  *  *

Am început să citesc, abia acum, la atâta timp după apariție, „Scrisori către fiul meu“, de Gabriel Liiceanu. Am o variantă electronică; o răsfoiesc ușor, sub plapumă, cu simpla alunecare a degetului pe ecranul telefonului; mă duc direct, căutând „cremă“, la celebrul pasaj în care filozoful își descrie ritualul îmbăierii, urmat de ungerea, pe tot corpul, cu cremă parfumată.

Baie! Cremă! Duș! Parfum!

M-am blocat la pasajul ăsta, nu pot trece mai departe. Parcă o crustă de jeg s-a strâns pe creier și nu mă mai pot gândi la nimic altceva. Sunt în plin proces de mancurtizare.

*  *  *

E clar, cultura și lipsa igienei nu se împacă deloc. Numai de poezie și de idei înalte nu-ți arde când te mănâncă între degete! Liiceanu ar putea să explice mai bine, desenând chiar cu cremă pe faianță, ce legătură de determinare există între una și cealaltă.

Dacă ar fi vorba doar de igienă... Cumva o scoți la capăt: te duci la un prieten, unul dintre cei binecuvântați cu centrală, te chinui cu ligheanul și ibricul, poți să-ți iei și-o găletușă de nisip, o lopățică, mai faci și câte un duș rece, la urgență, mai mergi prin ploaie, te răzuiești cu muchia cuțitului, aduni niște maidanezi de pe stradă, că sunt din belșug, și-i lași să te lingă. Dar e vorba, mai mult, de umilință. De bătaia de joc. Asta nu se spală așa ușor. Cuza Vodă, gălățean și el, a spălat rușinea lui Moș Ioan Roată pupându-l pe orbraz, acolo unde l-a scuipat boierul. Acum ar trebui s-o ia primarul din om în om și să ne pupe pe toți, asemenea domnitorului, pentru ștergerea batjocurii. Dar numai după ce vom avea din nou apă caldă și căldură. Și nu neapărat pe obraz.

*  *  *

Primul pas în spălarea creierului e nespălarea trupului.

*  *  *

Iar s-a întrerupt buletinul meteo, breaking news, exact când prezentatoarea ajunsese în zona Galațiului, ca să se mai spună ceva despre Elena Udrea. E definitiv, rămâne în arest o lună. Eu mai am două. Cică i-a venit în celulă, pe lângă vechile tovarășe de suferință, și o actriță porno. Unde n-am și eu norocul ăsta!

*  *  *

Cât timp mai există oameni vii în Galați, corpul uman rămâne cea mai sigură sursă de căldură. Mă tem că nu scap neînsurat din orașul ăsta!

*  *  *

La intrarea în Piața Țiglina, o bătrână vinde ghiocei. Ce emoție să vezi buchetețelele proaspete întinse pe asfalt! Înseamnă că vine primăvara, ne dă Dumnezeu căldură. Putem chiar să și aerisim.

*  *  *

Ultima oară am fost în Galați în noiembrie 2013. M-au invitat Rodica Mișcalencu și Tudor Neacșu la emisiunea lor să zic niște vorbe despre niște cuvinte. La hotelul unde m-au cazat am făcut baie, îmi amintesc, și seara, după drumul de la București, și dimineața, în ziua plecării. Așa e civilizat. Acum îmi pare rău că n-am făcut baie toată noaptea, în avans. Mi-a venit ideea să mă duc la un hotel și s-o vrăjesc pe recepționeră, să-i dau ceva acolo ca să mă lase într-o cameră o oră, nu mai mult, să mă spăl. Baie cu șpagă.

A doua zi, Rodica și Tudor, pe care atunci îi întâlneam prima oară, mi-au arătat orașul. La pas. Atunci am aflat de misterioasa și scandaloasa dispariție anuală a mâinii cu făclia. Am trecut și pe lângă Prefectură. Exact în acea zi, puțin după aceea, a fost arestat prefectul Bocăneanu pentru oareșce boacăne penale. Tudor a glumit, zicea că presa locală scria de mult despre mafiotul ăsta – și nimic; dar cum a venit și un ziarist de la București, gata, s-a rezolvat treaba.

Dar dacă n-a fost doar o întâmplare și gluma lui Tudor nu doar o glumă? De azi o să trec mai des prin fața Primăriei. Cine știe?

*  *  *

M-am tot fâțâit pe la Primărie, dar degeaba. Azi am și intrat, poate așa să provoc destinul. Am văzut stema orașului. Un scut cu o coroană deasupra, apoi o corabie plutind pe Dunăre, doi pești de argint și un caduceu, doi șerpi încolăciți pe un sceptru, simbolizând Armonia și Comerțul. Simbolurile orașului.

Lipsește Ligheanul.

*  *  *

Ce norocoși sunt unii! Noi n-avem în Galați nici apă caldă, nici încălzire în case, iar botoșănenii mei au apă sfințită la robinet! Un sobor de preoți, scriu ziarele, a sfințit apa din bazinele de alimentare ale orașului. Preoții au declarat că timp de 30 de zile va curge apă sfințită. Cine m-a pus să plec din Botoșani? Acolo e raiul acum, Galațiul e un iad.

*  *  *

Tot aud expresia asta: „A inventa apa caldă“, cu sensul de a descoperi ceva ce știe toată lumea. Unii știau, dar au uitat. Apa caldă trebuie reinventată mereu.

*  *  *

Am pus niște carne la fiert și, la cât de frig e în casă, tot aburul se condensează instantaneu. Acum borșul meu e pe pereți, curge pârâiașe-pârâiașe pe faianță. Mai adaug câte o cană de apă în oală, tot pe perete se pune. Se scurge și ajunge jos, pe gresie. E o apăraie, zici că iar m-a inundat vecina. Înot prin propriul borș!

Astă-toamnă, când tot așa n-aveam căldură și am făcut prima oară borș, și tot de vită preistorică, de-a trebuit s-o fierb o noapte, am pățit-o și mai rău. Dimineața, după ce am strâns fleșcăraia cu mopul, m-am șters cu niște șervețele parfumate pe față, ca un om civilizat, și am pornit spre redacție. Dar n-am putut să ies din casă. Ușa nu se mai deschidea. Am tras de ea, am izbit-o, degeaba. Am sunat-o pe proprietară: doamnă, sunt blocat în minunata și nu suficient de bine încălzita dumneavoastră garsonieră. Cum așa? N-am știut să-i explic. Eram perplex. A coborât dumneai de la 4, s-a împins în ușă, trăgeam și eu de partea astălaltă, dar tot nu s-a deschis. Băi, care mi-ați sudat ușa? – am strigat în glumă. Și în clipa aia mi-am dat seama că ușa din stejar masiv nu era sudată, ci asudată. Aborbise ca un burete aburul de la borșul meu de vită și se umflase ca vaca de la lucernă.

Ce era să fac? Să aștept până se dezumflă? Am tras de ea cu toată forța, cu acordul proprietarei: ori o rup, ori se deschide. Până la urmă s-a deschis, fără avarii, m-am eliberat cu bucurie din prizonieratul borșului meu. După aceea o lună  de zile, până a venit căldura, n-am mai mâncat nimic gătit, doar porcării, afumături, de teamă să nu mă zidesc, meșter bucătar, în propria casă. Și uite-așa m-am îngrășat și mai tare de la frigul ăsta.

*  *  *

Mi-am notat o replică în carnet, o voi folosi cândva. El biată victimă a unei iubiri neîmpărtășite, îi spune crudelei cu lacrimi în ochi: „Iubito, inima ta e rece ca un calorifer din Galați“.

*  *  *

Am primit un mail de la o firmă de asigurări din Londra. Am fost desemnat, prin tragere la sorți, câștigător al premiului de un milion de lire sterline.

Aproape zilnic primesc asemenea vești îmbucurătoare. Vin din toate colțurile lumii. Se vede treaba că am devenit foarte cunoscut de când m-am mutat în Galați – nu știu dacă s-au răspândit mai repede articolele mele sau mirosul.  Ca să pun mâna pe bani nu trebuie decât să trimit o mie de lire, de euro sau de dolari, depinde în ce zonă a înflorit norocul meu, într-un cont anume și să-mi dau datele de contact, inclusiv contul în care să-mi fie virați banii.

Bineînțeles că n-am răspuns niciodată unor asemenea mail-uri. Dar azi nu m-am putut abține și le-am scris englezilor că renunț la milion. Să-l ia ei,  mie să-mi trimită doar un lighean pe măsura mea. A large bowl for my big ass. Le-am atașat și un selfie dorsal ca să vadă cam despre ce dimensiune e vorba.

*  *  *

Românii, zic statisticile, au cel mai mic consum de săpun din Uniunea Europeană. Păi ce să facem cu el? Să-l mâncăm poate, că de spălat n-avem cum.

*  *  *

De când nu mai am apă caldă, consum mai multă decât atunci când aveam.

De câteva ori pe zi deschid robinetul cu speranța că poate a venit apa. Curge, curge, câte jumătate de oră, rece, până când jetul se subțiază și seacă pe urmă de tot. Apometrul se învârte, înregistrează. „Apaterm“ nu se va sfii să-mi trimită o factură babană la sfârșitul acestei luni în care n-am avut apă caldă.

*  *  *

Sunt de patru luni în Galați. Două luni, noiembrie și februarie, am stat în frig și fără apă caldă. Celelalte două luni a fost bine, a fost ca la oameni, ca la oraș: căldurica-căldurică, apa caldă-apă caldă. Statistic sunt oarecum curat, acceptabil, și nici foarte frig nu îmi este.


*  *  *

Dimineață au sunat la ușă niște tipi de la „Apaterm“. I-am recunoscut după salopete. M-au întrebat dacă știu cine are cheile de la subsol. Dar ce treabă aveți? Că doar ați „blindat“ conductele, cum spuneți voi, le-ați sigilat. Voiau să verifice dacă s-a umblat la „blindaj“, să se asigure că totul e în regulă. În regulă pe dracu'! Cum să fie în regulă fără căldură în februarie?

Știu cine ține cheile: vecinul meu de la parter, dar nu le-am zis. Nu vreau să se spună prin bloc despre mine că sunt un turnător.

*  *  *

Ce este omul? Cine suntem noi și de unde venim? Încotro ne îndreptăm? Ce este Dumnezeu? Ce este timpul? Cum a apărut Universul? Și întrebarea supremă, de la Stephen Hawking citire: DE CE există Universul?

Aș putea încerca să răspund, atât cât mă pricep, la aceste întrebări fundamentale.

Dar ce este dușul?

Dușul e invenția aia bestială din care curge apă caldă. Apa caldă e chestia aia minunată, elementul de bază al civilizației, care le lipsește miilor de gălățeni debranșați de la rețeaua termică.

Hm... Cred că va trebui să mai rafinez aceste definiții.

Speranța mea că azi voi reveni în civilizație, bun platnic fiind, s-a spulberat. Și atunci la ce bun să mai răspund la marile întrebări? Readus la condiția de animal sau de primitiv în peșteră, de troglodit, omul nu mai gândește: se scarpină.

*  *  *

Patronul m-a anunțat că de mâine mă mută la o garsonieră în centru, cu încălzire autonomă. Asta e cu adevărat o veste bună, nu ca aia cu milionul de lire. Numai să nu se întrerupă și apa rece până mâine. Sau curentul. La câte mii de radiatoare sug kilowați din aceeași țâță, e de așteptat să crape vaca electrică.

*  *  *

Visul gălățeanului este să aibă centrală proprie. Mai devreme sau mai târziu toți vor avea. Centrală sau godin. Cumva trebuie să se încălzească. Dar asta nu e deloc în regulă când toată lumea știe că încălzirea centrală e cea mai ieftină. Mai ieftină și mai ecologică, mai economică. Gălățenii ar arde mai mult gaz, fiecare cu centrala lui de acasă, decât o centrală mare pentru tot orașul – sau câteva mai mici, de cartier. Bineînțeles, dacă ai o centrală ca lumea și niște conducte bine izolate, ceea ce nu e chiar la nivelul tehnologic al zborului pe Lună, adică ne-am putea permite și noi, ne-am pricepe. Vina e a tuturor edililor care, unul după altul, au lăsat sistemul de termoficare să se ruineze. Se putea găsi o soluție chiar după ce combinatul a început să-și culce la pământ, unul câte unul, furnalele. Dar nu l-a interesat pe vreun primar ce avea să se întâmple. Și s-a ajuns aici.

Sunt mulți datornici, că oamenii sunt săraci. Primarul tot dă vina pe ei, îi face nesimțiți. Gălățenii au restanțe de 35 milioane de euro către „Apaterm“. Cam 140 de euro de căciulă. Dar și dacă ar achita mâine toți banii ăștia, să zicem că scot eu de pe cardul de credit și le dau, tot nu s-ar ieși din era glaciară. Fiindcă „Apaterm“ are datorii de 85 de milioane de euro către furnizori. Aici s-a furat ani de zile cu barja, nu cu polonicul.

Orașul a crescut pe lângă combinat. Când te uiți pe harta Google, cât e combinatul, o pată distinctă, cam tot atât e și orașul alături. Când a început să se scufunde combinatul, a luat-o și orașul în jos. Locul marii industrii siderurgice a fost luat de industria înfloritoare a covrigilor (nicăieri n-am mai văzut, și am tot umblat prin țara asta, atât de multe covrigării ca la Galați; totuși nu destule pentru câți maidanezi, cu cozile aferente, bântuie prin oraș). Dar și așa, fără combinat, tot nu e admisibil să transformi un oraș de 250.000 de locuitori într-o rezervație de lighenarzi. Fără marile lui sisteme edilitare: termoficarea, transportul, canalizarea, electrificarea, orașul n-ar mai fi decât un sat mai mare, o șatră.

Dar să nu ne facem griji! Nici pentru Galați, nici pentru atâtea alte orașe românești care, rămase fără atributele lor urbane, se proiectează în viitor cu ocol prin Evul Mediu. Acum a căzut termoficarea, ne punem toți centrale de apartament. Când va cădea și transportul în comun, asta e, o să ne luam fiecare autobuzul  lui. Și o să ne facem fiecare câte un drumușor printre gropi. O să se ducă naibii și canalizarea. Nu-i nimic, o să ne cărăm găletușa cu rahat în Dunăre, dimineața, cum se întâmplă în Orșova.

*  *  *

De-acum e sigur: se reia furnizarea căldurii. Primăria a plătit în avans niște bani, mai trage sania pe uscat o lună, două. Pe urmă vine primăvara, vara, oamenii uită. Și la iarnă se vor trezi iar cu țurțuri la prepuțși li se va părea că li se întâmplă prima oară. Dar atunci chiar nu se va mai putea face nimic: rețelele de încălzire vor fi de mult date la fier vechi, le va înfuleca duduind ultimul furnal rămas în marele combinat de altădată. Și tocmai acum mă mut și eu! Nu știu dacă eu fug de căldură sau căldura de mine.

*  *  *

Ultima zi în Grasonieră. Toată noaptea am spălat mâncarea de pe pereți, de pe oglinzi, am măturat, am aerisit, las aici totul curat și frumos. Acuși trebuie să sosească mașina de la redacție să-mi mut calabalâcul. O pândesc pe geam.

Nu văd pisicile să le zic adio. Erau câteva la subsol, tare drăgălașe. Cum simțeau că fac mâncare, fiindcă deschideam oberlihtul, mai ales când prăjeam pește, ca să simtă tot cartierul, veneau la geam și mieunau să le dau și lor. De vreo săptămână nu le-am mai văzut pe-aici. Le-am strigat la geam, dar n-au apărut. A scos capul, în schimb, vecina de sus. Aia mai grasă decât mine. Să nu le mai strig degeaba, mi-a spus, că au plecat. Se oploșiseră la subsol, stăteau într-un cotlon încălzit de conducte. Acum, de când conductele au fost sigilate, pisicile și-au căutat alt culcuș.

Mă gândesc, așteptând mașina de la redacție, că toate pisicile de prin subsoluri vor migra în satele din jur și șobolanii se vor înmulți, ne vor mânca de vii. Văd un oraș înghețat, cu burlane de tablă ieșind peste tot din pereții afumați, copii cu fețe pământii umblând abulici, înfofoliți în cârpe, printre mormane de guzgani morți. Și îmi vine în minte finalul sumbru, profetic, din „Ciuma“ lui Camus: „...poate să vină o zi când, spre nenorocirea şi învăţătura oamenilor, ciuma îşi va trezi şobolanii şi-i va trimite să moară într-o cetate fericită“.

SFÂRŞIT


Jurnal gălățean (4)

Scris de Luni, 02 Martie 2015

(Continuare din episodul 3)

Înghesuială în autobuz. Lângă mine, un moș mărunțel, cu haine cam ponosite. Dar mirosea frumos! O fi fost din Brăila?

*  *  *

Mi-am găsit o prietenă în Galați!

Undeva în centru, în capătul unei alei cu castani, unde încă se mai văd printre crengi beculețe de la Crăciun, se află „Fata pe valuri“, grupul statuar al sculptorului Constantin Baraschi: o nimfă întinsă în mijlocul fântânii, superbă, înconjurată de pești grași, de bronz, care scuipă continuu deasupra ei arcuri strălucitoare de apă. Numai vara, bineînțeles. Acum nici măcar fata asta cu piele de bronz nu se spală, s-a oprit apa și la ea.

De aproape 50 de ani, de când a fost instalată aici, „Fata pe valuri“ a devenit un simbol al orașului, loc de întâlnire pentru îndrăgostiți ‒ cum e, în București, ceasul de la Universitate. „Ne vedem la «Nespălata»!“ își zic îndrăgostiții. Pentru că așa i se spune popular, de zeci de ani, operei lui Baraschi: „Nespălata“. Numai în Galați i se putea găsi asemenea poreclă!

De când am rămas fără apă caldă, am început să îndrăgesc sculptura asta. Seara, în drum spre gaura de șobolan în care locuiesc, mă așez pentru câteva clipe pe marginea fântânii și ne uităm unul la altul, eu și fata de bronz, la fel de reci și de nespălați, uniți de același destin nemilos.

*  *  *

Urăsc întrerupătoarele astea puse sus, la înălțimea umerilor. De câte ori aprind lumina, subsuoara își deschide gura de animal necrofag.

*  *  *

Gata, mi-am luat lighean! M-am dus cu toată rușinea la hypermarket, dar și cu toată deznădejdea, după zile de ezitare și băi catastrofale cu apă rece, și mi-am luat lighean. N-am găsit unul mai mare, ca pentru mine ‒ am totuși 140 de kilograme, nu le-aș mai avea! Ce dracu’, ăștia de la „Kaufland“ n-au marfă decât pentru persoane cu aspect fizic plăcut?

Am fost la „Kaufland“, că e mai aproape. Mi-am zis că o distanță mai mică înseamnă umilință mai puțină. Nu trebuie să se desprindă de pe tine coji de jeg, nu trebuie să ai părul încâlcit și plin de scame, nici fața nerasă, bobotită, nu trebuie nici să puți chiar ca un hoit ca să-și dea trecătorii seama că ești nespălat: asta se vede în privire. Mă uit la ochii oamenilor din Galați ‒ cum și ei se uită la mine ‒ și văd uneori aceleași priviri mohorâte, înfrânte, din anii finali ai comunismului, ochi din care o mână brutală a plivit și ultimul firicel de lumină, ultimul licăr de bucurie. Știu, se vede și în ochii mei că nu am cu ce mă spăla. E umbra aceea de dinaintea capitulării, când începi să accepți prăbușirea, când îți pierzi puțin câte puțin încrederea în tine, stima proprie, după care nu-ți mai pasă de nimic…

Dar nu, eu mi-am luat lighean, nu m-am lăsat zvârlit în preistorie!

Ce vesel pășeam spre casă cu ligheanul în brațe, așa cum îi stă bine unui ziarist, purtat pe sus de privirile încurajatoare ale doamnelor! Parcă pluteam prin aerul rece, cu izuri de mâl, din orașul Galați. Ajuns în Grasonieră, am postat repede pe Facebook:

În Galați, ca la Dachau,
Oamenii nici apă n-au.
Au, au, au, inimă, au,
Am lighean și-n el mă lau.

*  *  *

Am început să petrec mai mult timp pe Facebook. În mediul virtual nu se simte dacă ești proaspăt spălat sau de luna trecută. Poți lăsa foarte ușor impresia unei persoane cu dușurile la zi.

*  *  *

Un panou uriaș străjuiește, de sus, rondul de la „Kaufland“. A rămas acolo de la meciul de tenis feminin România-Spania, jucat la Galați. Președintele Klaus Iohannis și sportivele noastre aruncă peste răspântie niște zâmbete energice, de învingători. Oare ce fel de lighean au pregătit gazdele pentru Simona Halep? Unul mai mișto decât al meu, bineînțeles, un lighean de fițe, pentru campioni. Merită, că e fată ambițioasă, mândria României!

*  *  *

Nici gând să încap în lighean! Mi-am turnat apă în cap cu ibricul. Nu știam ce momente de fericire îți poți procura în viață cu un simplu ibric! Am chiuit de bucurie când am simțit apa caldă șiroindu-mi din cap pe tot trupul. Apoi am răcit cobză. Asta e partea proastă. Grasoniera e un congelator. Acum scriu cu plapuma în cap, tastatura e plină de muci.

*  *  *

La televizor, Elena Udrea se plânge, o aud a nu știu câta oară, că n-are uscător de păr în arest. Nici eu n-am și nu mă plâng. Baremi l-aș fi ținut sub plapumă să-mi facă microclimat. Și mai zice, iar, că i s-a luat sutienul. Țara arde de febră, pocnesc termometrele la subsuori, mii de gălățeni s-au procopsit cu viroze și pneuomonii, peste 3.500 ‒ scriu ziarele, iar dumneai îi tot dă cu sutienul. Să stea fără, că nu moare! E igienic. În libertate parcă nu era așa de dornică să-l poarte, voia să i se vadă calitățile politice.

*  *  *

Știu cum vine apa caldă când vine. Astă iarnă, pe la începutul lui decembrie, eram la calculator când a venit. Da, decembrie. La Galați s-a dat târziu drumul la căldură, ultimul oraș din țară, și numai după ce a murit o bătrână de frig în apartament. S-a dat la știri. Era cât pe ce să mor și eu, făcusem 39 cu 2. M-am drogat cu medicamente, de-am putut ajunge la Iași să-mi lansez cartea. Și după aia numai într-o smârcâială am ținut-o. Nasul devenise o rană insuportabilă.

Am auzit-o, atunci, venind. Am încremenit cu degetele pe taste când am prins cu urechea șiroitul lin, de izvoraș, din perete. Șiu-șiu-șiu! Apa cea caldă! țșdjk qerjărc jrcj n0irjvxmcirj q cv efv a apărut pe monitor. Căci îmi tremurau mâinile de emoție.

Apa caldă, venind, e o muzică dumnezeiască. O suflare divină prin fluierele instalației, un duh cald umplând pustietățile reci ale caloriferelor și reînviindu-le. Acolo era viață! I-am simțit freamătul cald năpustindu-se în mine prin mâinile puse febril pe calorifer, hai, hai, parcă voiam să smulg căldura ca pe ceva material și s-o mut mai repede de la un element la altul. A intrat prin mâini și a trecut prin tot corpul, până la tălpi. Carnea, pe mine, s-a deschis ca o floare.

Da, știu cum vine apa caldă când vine. Cum cântă.

Apa caldă e artă, e iubire!

*  *  *

Am găsit pe Facebook o postare de-a lui Cristian Bădiliță, marele patrolog de a cărui veche prietenie mă bucur. Cristian îndrăznește să aducă în frivolitatea de pe Facebook idei ațoase, din olimpul erudiției lui prodigioase, și are harul de a le articula simplu, plăcut, cum nu mulți sunt în stare, fără să-și alunge cititorii, ca într-un joc. Vorbește despre cele mai abstruse chestiuni cu un firesc deplin, cu aerul că dezbate probleme cu care toți suntem familiarizați dacă nu de acasă, cel puțin de la vreun work-shop corporatist sau de la ultima carte răsfoită pe Kindle, în tramvai.

Iată ce scrie el:

În «Viața Sfîntului Andrei» există un episod plin de tîlc și de umor. Apostolul merge la baia publică. Să se spele! Acolo dă peste doi posedați, unul tînăr și unul bătrîn (probabil homosexuali), pe care-i vindecă. Apoi începe să le predice tuturor celor din bazin. Vă imaginați scena? Oamenii stau în bazinul cu apă (exact cum sînt piscinele noastre de azi), se bălăcesc, se stropesc, discută, rîd, iar apostolul, gol pușcă, LE PREDICĂ EVANGHELIA.

Cel puțin două lucruri merită spuse despre acest episod:

1) Creștinii adevărați SE SPALĂ, nu umblă murdari, nu put, precum acel călugar ortodox dintr-o bibliotecă din Paris, care a trebuit să fie rugat să iasă afară, pentru că aerul din încăpere devenise insuportabil (am asistat, jenat, la scenă);

2) Evanghelia se propovăduiește oriunde. Apostolii nu se rușinau să meargă la baia publică și să le vorbească oamenilor despre Isus chiar și în pielea goală.“

Sfântul Apostol Andrei, care a predicat și prin părțile astea, este patronul spiritual al orașului Galați.

Ce ironie divină! În orașul Sfântului Andrei, apostolul din piscină, care ne învață cu propriul exemplu că un creștin trebuie să se spele, nu curge apă caldă! Asta ar trebui să fie o problemă de la care arhiepiscopul Casian Gălățeanul să nu întoarcă înalta-i față.

Dacă ar veni astăzi să propovăduiască în Galați, Sfântul Andrei n-ar avea o baie publică. Nici la „Nespălata“ n-ar putea predica. Ar găsi o populație zgribulită, umblând mai mult cu ibricul prin baie decât cu lumânarea la biserică, închinătoare la idoli falși, numiți calorifere.

*  *  *

Oare când îmi fac rugăciunea la culcare, cele câteva cuvinte pe care le murmur de ani și ani de zile, Dumnezeu mă ia în serios dacă mă rog așa nespălat? Se vede treaba că nu prea. Dacă El voia să nu ne spălăm, făcea doar pământul, fără apă.

*  *  *

Gata, mă predau la mormoni. Am văzut că au biserică în Galați. E amplasată  ideal, pe lângă Poștă. Acolo, după o săptămână de inițiere, ești botezat prin scufundare într-o piscină mică, săpată în podeaua templului.

Următorul episod poate fi citit aici -->> http://www.viata-libera.ro/component/k2/64676-jurnal-gala%C8%9Bean-5


 

Jurnal gălățean (3)

Scris de Vineri, 27 Februarie 2015

(Continuare din episodul 2)

Am visat că eram o pisică și mă spălam singur, cu limba.

De ce nu m-o fi făcut Dumnezeu mâță? Motan. Mai bine castrat decât nespălat. Că și dacă îți merg brici sfintele scule, dar puți ca un sconcs, tot degeaba.

*  *  *

Se zvonește că „se dă iar căldură“.

Zvonul le-a încălzit inimile oamenilor. Am auzit la piață: „Face el primarul nostru ceva, o manevră, și ne dă căldură și apă caldă! Nu ne lasă el așa!“.

Căldura nu se „furnizează“, ci ni „se dă“. Primarul nu-și face treaba, el „ne ajută”. Printr-o „manevră“. Ne manevrează. Fiindcă așa suntem noi învățați: să ne dea Tătucul. „Câte puțin, să se ajungă la toți!“

Ajunge să zvârli o vorbă prin oraș, o sămânță de nădejde, și din ea crește ditamai copacul. „Ticălosul“ de ieri, „nesimțitul“, „incompetentul“ a devenit deodată, cald, „primarul nostru“.  Care „nu ne lasă“... Și dacă nu va fi doar vorbă-n vânt, ci chiar vom avea căldură, parcă văd că anunțatul miting de protest se va transforma într-un cor de osanale sub ferestrele primăriei.

Partea bună, dacă de mâine, să zicem, am avea căldură și ne-am putea spăla, ar fi că vom redeveni orășeni, mai igienici, mai sănătoși, și că demnitatea noastră ciopărțită ar căpăta câteva copci (plus un bandaj cu autograful primarului); partea proastă ar fi că și de data asta rezolvarea ar fi una în stil fanarioto-bolșevic. În loc să se umble metodic în burta sistemului și să i se îndrepte osiile contorsionate, vine Tătucul și, de la înălțimea funcției, zvârle peste noi, ca la baltă, prostovolul generozității dumisale; ne bagă în tașcă, să stăm acolo cuminți, dând doar din buze, mut, ca peștii.

Decât așa pomană, mai bine deloc! Să urle frigul, să se îngroașe rapănul aici, în Friguristan, în Nespălistan, până când oamenii nu vor mai răbda și-i vor strânge de gât pe aleșii lor ca să rezolve situația odată pentru totdeuana, nu să tot peticească șandramaua de la o iarnă la alta, de la o lună la alta. Tactica e asta: îi ții pe oameni în frig, apoi le zvârli ceva în batjocură, „Na-vă, bă, și vouă o gicacalorie, luați d-acilea“, iar ei vor spune „O, pașă, cât de darnic ești! Primarul nostru!“ – și te vor mai alege o dată.

Eu unul trag o fugă la București să mă spăl – naveta râiei; o să stau sub duș până la dizolvare. Îmi aduc și pulovere, izmene, mănuși, fulare, tot ce-i trebuie unui om când stă în casă. De data asta iau trenul, nu autobuzul; o să stau lângă veceu ca să nu mă înjure nimeni. Sper că la CFR au rămas aceleași veceuri mortale pe care le știu de mult.

*  *  *

N-am mai plecat la București în weekend. Am aflat că acum veceurile din tren miros a lavandă, așa că n-am riscat. Tocmai acum și-a găsit și CFR-ul să schimbe ceva! Sunt sechestrat în Galați, nici Steven Seagal nu mă mai salvează!

*  *  *

Dimineață, de nevoie, am făcut un duș rece. Ca la nebuni. Nu mai rezistam. Mă strângea crusta de jeg, simțeam că mă voi metamorfoza curând în rac. E cumplit când simți că ți-a rămas pielea prea mică! Mi-au ieșit și bube pe piept, pe cap. De vreo săptămână nu mai făcusem baie, ceea ce pe un obez îl poate transforma într-o armă chimică. N-am rezistat mai mult de două minute sub jet. Apa rece din Galați e mai rece decât apa rece din alte orașe. Acum îmi curge nasul ca Prutul și strănut, abia văd să scriu. Răcesc a treia oară în patru luni, de când sunt la Galați. Nu plătesc încălzirea, dar dau banii pe medicamente. Nu-i nicio afacere!

Mi-aș încălzi niște apă la aragaz, dar n-am în ce. Am venit de acasă cu două cratițe micuțe, nici pe o bucă nu mi-ar ajunge apa din ele; și oricum nu vreau să cărăbănesc prin baie, unde îmi las mizeria, vasele din care mănânc.

N-am nici cadă, să zici că aș aduna totuși apă fiartă, cratiță după cratiță, e doar un duș în perete și o perdea – și aia adusă de mine de acasă. O să-mi cumpăr o oală mare, cea mai mare din comerț, și un lighean. A, să nu uit: un ibric – să-mi torn apă în cap. Fiindcă sigur nu voi găsi un lighean în care să încap. Industria românească n-a ajuns încă la performanța de a produce pe măsura curului meu.

Va trebui să umblu iar la cardul de credit CETELEM, cel mai scârbos produs de pe piața creditelor din galaxie. Iei un lighean și plătești un jacuzzi.

*  *  *

Vecina de sus, biata de ea, e mai grasă decât mine. Nu muncește nicăieri – nici n-ar putea, că abia se mișcă, nici să se spele nu ajunge peste tot, în caz că ar avea apă caldă! O întreține fiică-sa, îi trimite bani din Spania. O știu de prin noiembrie, când tot așa nu era căldură și a venit la mine, cu greu, sforțându-se la fiecare treaptă, să întrebe dacă n-am un reșou în plus. N-aveam niciunul, abia după aia mi-a adus Mihăiță un radiator. El avea de unde. Dacă le pornea pe toate, schimba clima în Galați, se sinucideau meteorologii. Acum, de când și-a pus centrală, a scăpat de ele, le-a dat pe la vecini, pe la neamuri...

De data asta vecina a venit să-mi aducă pomană de sufletul mamei ei. Așa se face. Când am deschis ușa, ea umplea tot cadrul, la ce volum are, am crezut că e întuneric pe hol. Am dat să fac un pas în față, ca să mă simtă senzorul de lumină, și am nimerit între țâțele ei. Am intrat ca un rulment în oala cu frișcă. Noroc că nu luasem mâna de pe clanță: am avut de ce să mă țin; și, trăgând cu toată puterea, m-am extras la timp din strânsoarea moale, copleșitoare, a celor doi monștri. Încă puțin și aș fi murit asfixiat de parfum.

Realmente a fost un șoc. Mă tem că de-acum înainte, când voi mai întâlni o femeie parfumată, nu mă voi putea abține să nu-i spun cu cinism: „Doamnă, ce frumos mirosiți! N-aveți apă caldă?“. Sau măcar mă voi gândi la asta.

*  *  *

Toate prostiile mi le spune Neti la horoscop, dar lucrurile esențiale, dacă și când voi avea apă caldă, nu. Azi mi-a spus că voi pleca într-o călătorie. Unde să mă duc în halul ăsta? Gata, să n-o mai văd nici pe Neti. Era ultima horoscopistă la care mă mai uitam, mai mult din respect pentru vârsta ei.

*  *  *

Găsesc pe Facebook o însemnare din astă-toamnă, la fix o lună de când m-am mutat în Grasonieră (îi spun așa fiindcă e atât de mică, încât mă face să mă simt și mai gras):

E o seară frumoasă. N-am Internet în Grasonieră. Nici radio. Nici televizor. Nici semnal bun la telefonul DIGI, deși stau aproape de antenă – sau poate tocmai de aia. N-am căldură. N-am apă caldă. Mi s-a terminat și săpunul – dar la ce mi-ar folosi? Stau ca un șobolan într-o gaură rece. Sunt singur într-un oraș străin care parcă mă respinge cu o mie de mâini.“

Acum am de toate, în afară de apă caldă și căldură. Dintre toate elementele astea ale civilizației, unul singur dacă îți lipsește, recazi în grotă. Nu mă încălzesc cu talk-show-uri politice, nu mă spăl cu megabiți. Niște amici de pe Facebook îmi  spun că sunt mofturos, că alții nici atâta nu au, dorm în cutii de carton și mănâncă din tomberoane. Cică să zic mersi că am totuși veceu în casă, când mai mult de jumătate de Românie defechează în fundul grădinii.

Bun, și acum ce să fac ca să nu par mofturos? Să ies și eu în spatele blocului, să pun pateu pe brusturi? Atunci, gata cu aroganța! Să ne zvârlim toți calculatoarele, fiindcă există atâția români care nu au; periuțele de dinți, fiindcă milioane de români nu le folosesc; să renunțăm și la asfalt, fiindcă partea mai puțin europeană a României își mai târâie târtița prin glod. Celularele putem să le păstrăm fiindcă nu cred că există român să n-aibă celular!

Filosofia asta a lui „se poate și mai rău“ mă înfurie. De ce nu „se poate și mai bine“? Nu cred că e un moft să pretind, într-un oraș important, reședința unui județ, apă caldă – pe care chiar aș și plăti-o. Hai că m-am și enervat! Mâine fac o aroganță, cum ar zice grotescul domn Becali: îmi caut altă Grasonieră, cu centrală proprie! În centru!

*  *  *

Tot n-a venit căldura. E greu să miști monstrul ăsta, „Apaterm”, odată ce s-a prăbușit. Prea multe căpușe au supt din el ca să mai poată sta în picioare. Încep să cred că nimic nu ne va mai ajuta. Sistemul de termoficare e mort! O să apară din nou blocurile-elefant, ca pe timpul comunismului, când oamenii își puneau godine în case și scoteau burlanele pe geam. Am văzut cartiere întregi cu trompele de tablă întinse spre cer, înecate în fum, cu pereți negri, niște șatre imense cu corturi de beton. După nebunia fierului vechi va urma isteria surcelelor.

*  *  *

Primăria nu poate face nimic. Guvernul nu poate face nimic. Datornicii nu pot face nimic – că n-au de unde plăti. Nici Biserica nu face nimic. N-am văzut o rugăciune puternică pentru căldură, cu o mie de preoți, ca la aducerea moaștelor lui Constantin Brâncoveanu, în noiembrie. Dacă se fac slujbe pentru aducerea ploii, de ce nu și pentru apa caldă? E cam tot aia, tot un fel de duș. Cum poate să nu curgă apa la baie într-un oraș cu moaște atât de puternice? Poți rupe zăgazurile cerului cu o rugăciune bine ținită, dar mă tem că nici Dumnezeu nu poate să mai destupe conductele de la „Apaterm“, unde și-a băgat dracul coada.

*  *  *

Mi-e frig. Mă îngrozesc numai la gândul că la un moment dat va trebui să deschid frigiderul.

Următorul episod poate fi citit aici -->> http://www.viata-libera.ro/component/k2/64440-jurnal-gala%C8%9Bean-4


Jurnal gălățean (2)

Scris de Miercuri, 25 Februarie 2015

(Continuare din epsiodul 1)

Elena Udrea e ieșit din arest, de la Poliția Capitalei. E în arest la domiciliu. Stă bine mersi acasă, în paradisul penal construit cu bani publici când era ministru. ( Într-o țară în care Elena Udrea a fost ministru e ridicol să te plângi că ți-e frig în casă, că un oraș întreg dârdâie cu mâinile pe caloriferele moarte. Pentru că într-o țară în care Elena Udrea a ajuns ministru e posibil orice.)

Acum Udrea e acuzată de altă mânărie ministerială. A venit la Camera Deputaților să le ceară colegilor să nu aprobe arestarea ei, din nou. Nu s-a uns cu mir pe frunte și nu s-a smiorcăit, ca Varujan Vosganian, care a și scăpat, ci a descris condițiile inumane din arest. Cică în arest nu curge apa caldă decât dimineața și seara! Asta pentru că e arest preventiv, cucoană! Dacă erai condamnată definitiv la ani grei de pușcărie, până n-o să mai ai nici dinți în gură, te-ai fi aflat într-o garsonieră din Galați!

Dacă e așa, vrem și noi în arest! Vorba ceea: ori la bal, ori la penal! Să fie Galațiul declarat colonie penitenciară și să avem și noi apă caldă și dimineața, și seara. Ce bine-ar fi!

*  *  *

Nu mă pot dezbăra de poezie. De când stau în frig, îmi dă târcoale ca un lup, vrea să mă muște de inimă. Îmi vine în minte o strofă de largă circulație subterană în timpul comunismului și o recit de câteva ori ca pe o mantră. Simt cum mă întărește. O căldură interioară mă inundă. Măcar atât!

     În casă-i frig,
     Afară-i frig.
     Deschid fereastra larg și strig:
     Îți mulțumesc, Partid iubit,
     Că m-ai călit!

Acum deschid fereastra larg și nici nu mai am putere să strig ceva. Înjurătura pentru primarul Galațiului nici n-ajunge în aer, se sparge chiar de pe buze, ca o bășică, lăsând să se scurgă în frig umoarea mâniei.

O adiere calduță pătrunde în casă, de afară, printre rufele mucegăite.

*  *  *

A venit curierul, mi-a adus un colet. Ciocolată de la o prietenă din Belgia. E același băiat de data trecută, când am primit premiul de la „Superscrieri“ – tot bomboane de ciocolată (și cărți). Cât a completat formularul, am schimbat câteva vorbe în ușă. I-am lăsat și de data asta bacșiș. La plecare, ne-am dat mâinile. I-am strâns-o pe-a lui zdravăn, i-am reținut-o mai mult decât se obișnuiește. S-a uitat contrariat la mine, o clipă, încercând să-și tragă mâna. Doamne, doar n-o fi crezut că... O să-i explic data viitoare. Când ești în situația mea și ajungi să pui mâna pe ceva cald, nu-i dai drumul așa de repede.

*  *  *

Încep să cred că primarul Marius Stan are un pact secret cu Dumnezeu. Acum, când jumătate de oraș e debranșat de la termoficare, vremea e neobișnuit de caldă pentru perioada asta ‒ spun metorologii, dar nouă nu ni se pare că e chiar așa de cald. Dacă era un geruleț din ăla de să stea Dunărea-n loc, cum știe februarul să aducă, ar fi fost revoluție în Galați. Deocamdată, pentru că nu crapă pietrele, va fi doar un miting. Nu voi lipsi. Nu pot rata un moment fierbinte din viața urbei.

Asta se întâmplă când când pui un mingicar să conducă un oraș. Din câte știu, Marius Stan a fost „om de fotbal“ ‒ cum în mod halucinant se spune la noi. Ce e aia „om de fotbal“? A fost managerul clubului „Oțelul“, chiar a câștigat un campionat. De asta a fost ales la primărie. Acum văd gălățenii ‒ și eu odată cu ei ‒ că fotbalul și administrația locală nu se mănâncă cu aceeași lingură.

Dacă era bun la fotbal, trebuia să rămână la fotbal. Numai la noi se putea întâmpla asta. Un fotbalist cu două cuvinte și trei flegme în gură câștigă cu un singur șut norocos, la un meci important, cât un profesor într-o viață. Are toată țara la picioare cu un gol. N-au vrut unii să-l pună pe regele Hagi președinte?

*  *  *

 Tatăl nostru
Care ești în Ceruri,
Sfințească-se numele Tău,
Vie împărăția Ta,
Facă-se voia Ta
Precum în Cer, așa și pre Pământ.
Apa noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi...

*  *  *

Aș vrea să fiu apostolul civilizației și să propovăduiesc spălarea pe corp, spălatul pe dinți, traiul la temperaturi optime. Aseară chiar am schițat un fel de text mesianic, de mântuire prin dușuri calde. L-am intitulat „Epistola către Gălățeni“.

„Binecuvântați între toți oamenii fie aceia care, apă caldă având, din puținul lor dau și altora. Căci ale lor vor fi mântuirea și slava în lumea de apoi, iar în lumea aceasta recunoștința și lauda.

Cuvine-se să spun, cu înțelepciunea căpătată în orașul Galați, că oamenii pe lumea aceasta sunt de două feluri: cei care au centrală proprie și cei care n-au. Iar amicul meu Mihăiță Caranicola, fie-i numele în veci lăudat, face parte din categoria celor dăruiți cu centrală de apartament. Doișpe ani a stat departe de ispita rețelei de termoficare, trăindu-și iernile scitice în mijlocul radiatoarelor sale, din care mi-a dat și mie unul. Și iată că iarna asta băieții lui plecați în străinătate i-au pus centrală în apartament, sfârșindu-i nevoința pustnicească a coacerii la reșou și a în lighean spălării.

Mihăiță al meu a făcut 59 de ani, din suta hărăzită de Dumnezeu sufletelor luminoase, și m-a chemat la ziua lui, alături de familie și prieteni. În marea lui bunătate, nu doar m-a ospătat și m-a ținut în mare cinste, ci m-a lăsat și să mă spăl, întâi, de murdărie și de umilință în baia lui minunată, unde cu o simplă ridicare a unei clapete apa rece se preface în apă caldă și te cuprinde de sus și până jos, izbăvitoare. Ce fără de însemnătate sunt plăcerile burții, bunătățile ieșite din mâinile doamnei Caranicola, zacusca bogată, mormanul de icre, saramalele trase pe deget, înăbușite în castroane de sticlă, friptura și tortul, nimicuri sunt toate pe lângă binecuvântatul duș fierbinte!

Acolo șezui și plânsei de bucurie: sub duș! Acolo vărsai pe mine o sticlă de „Nivea Crème Soft Shower Cream“, în câteva reprize de spălat, frecând cu buretele până la carne. Nimic nu-i mai plăcut sufletului omenesc decât părăsirea sinelui în revărsarea fierbinte a dușului, abandonarea totală, îngroparea în apă, când simte că iese din trupul lui și se contopește universul. Căci hăituit și batjocorit de puterea lumească fiind, în apa atotcuprinzătoare găsește liniștea și căldura din pântecul mamei, pacea amniotică de la începutul lumii, când apele nu erau încă despărțite de pământ, nici împărțite în calde și reci, iar duhul Domnului se preumbla netulburat peste ele.  O oră mă lăsai pradă șerpilor moi de spumă, să mă devoreze epidermic, ca un Laokoon modern pe malul Dunării, plângând de fericire, în disprețul apometrelor ce se învârteau isteric. Și ieșii alt om!

 Adevăr vă zic vouă, iubiți gălățeni, că cine n-are amici cu centrală nu va ajunge să cunoască cu adevărat splendoarea prieteniei și nici binefacerile curăției trupești. Furtuni de jeg dacă s-ar abate peste orașul vostru, gerul interstelar de l-ar lovi, nimic nu-l va putea învinge atâta timp cât măcar unul dintre voi, proprietar de centrală, îi va reda unui frate, cu un duș, mirosul frumos și demnitatea.

Iubiți-l pe aproapele vostru ca  pe voi înșivă: spălați-l!“

Oare nu mă țicnesc?

N-ar fi mare lucru, fiindcă de la jeg la nebunie nu e decât un pas.

*  *  *

Am venit în Galați pentru câteva luni, invitat de ziarul „Viața liberă“. E abia februarie, mai am de stat cel puțin până în mai. Aș putea rezilia contractul chiar azi și să fug din iadul ăsta. Acasă, în București, mă așteaptă în balcon o centrală modernă, cu ISCIR-ul la zi. Domnul Băilă, patronul, ar înțelege. Dar nu, nu plec. Rămân aici, în Stalingradul românesc, în orașul asaltat de sărăcie, incompetență și corupție, ca să consemnez de pe linia frontului rece. Din ziarist, cel care trebuia să scriu despre alții, am devenit subiect. Tot ce mi se întâmplă mie li se întâmplă și altora. Aproape jumătate de oraș e debranșat de la conducte pentru neplata facturilor. Ceilalți vor rămâne și ei curând fără apă și căldură, inclusiv instituțiile, fiindcă sistemul de termoficare e falimentar, moare. Oamenii vor folosi și mai multe reșouri și radiatoare; rețeaua electrică, deja suprasolicitată, va cădea. Directorul de la „Electrica“ a declarat asta. Și atunci tot orașul cu 250.000 de locuitori, inclusiv cei cu centrale de apartament, vor rămâne în beznă și în frig, ca în ultimii ani ai dictaturii. N-ar mai trebui decât un steag roșu, mare, pus pe primărie. Va fi aici un fel de cimitir locuit.

*  *  *

Mi se pare că a trecut o veșnicie de la acea zi minunată când m-am spălat la prietenul meu. Și n-a fost decât ieri. Sau alaltăieri. Mizeria dilată timpul.

CITEŞTE URMĂTORUL EPISOD (click aici)


Jurnal gălăţean (1)

Scris de Duminică, 22 Februarie 2015

S-a luat căldura în oraș. S-a tăiat și apa caldă. Dimineață m-am trezit tremurând de frig. Ce naiba, oi fi adormit cu geamul deschis? Nu. Pun mâna: caloriferul, rece. E un animal mort, cu coaste de fontă, doar că nu pute. Robinetul de apă caldă scoate un fâsâit de animal, și el, înjunghiat în gât. Și-și dă duhul. Îi trag una și mai slobozește două picături, pic! pic!, parcă în bătaie de joc. Începe să mă mânânce pielea de pe acum, numai la gândul că voi sta nespălat. Stau în baie, cu periuța de dinți într-o mână, cu cealaltă mă scarpin în cap, mă uit prostește în nara uscată a robinetului. Îmi vine în minte, dintr-o mie de lucruri la care m-aș putea gândi, imaginea Catrinei lui Moromete urlând și trăgând cu amândouă mâinile de cazanul de aramă, să nu i-l ia percitorul. De referințe literare îmi arde acum? Râia și păduchii or să mă mănânce!

O, Doamne Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

*  *  *

M-am reîntors în comunism. Căldură nu, apă caldă nu. În comunism era chiar mai bine, tot se mai dădea puțină căldură, seara și dimineața. Acum, nimic.

Pe vremea comunismului scoteam apă caldă din calorifer, când se putea, și mă spălam. Era o apă ruginită, rămâneam cu pielea arămie, ca un caras bătrân, dar măcar nu puțeam, iar psihic eram liniștit pentru că făcusem totuși o baie. Mintea unui om civilizat are mai multă nevoie de un duș decât pielea. O vreme am dormit prin gară, prin cimitirele din Botoșani, în toamna-iarna lui '89, dar și atunci mă spălam măcar o dată la trei zile. Trăiam în mizerie, dar nu murdar. Prietenii mei nu s-ar fi bucurat niciunul să vin la ei la dormit ori la masă, era un fel de pact tacit între noi să nu stau pe capul lor, dar o baie nu-mi refuzau. Nici nu trebuia să le cer. Dacă mă vedeau la ușă, știau de ce am venit. Mulgeau caloriferele pentru mine. Plecam de la ei curat și plin de speranță.  Ce vremuri!

În Botoșani aveam mulți prieteni, eram cumva ca acasă – la acasa lor. Aici, în Galați, sunt străin, n-am amici atât de apropiați, încât să le cer favoarea intimă a unui duș. Și dacă aș avea și ar locui și ei în blocuri debranșate, tot un drac. În orașul de pe malul Dunării, nu curge apa caldă!

*  *  *

Am intrat într-o epocă de jeg și dârdâială. Noroc că am pielea groasă și dinți noi, de ceramică: mă pot scărpina încă o lună până să dau de sânge, iar de clănțănit, fără grija că voi știrbi, mai pot încă 20 de ani. Atât are dantura garanție. Mai bine puneam dentiștii să facă șosele ca să nu le tot reasfaltam la 6 luni. Fac ăștia niște lucrări de rămâi cu gura căscată!

*  *  *

Mă așteptam la catastrofa asta. Presa locală a tot anunțat, încă de astă-toamnă, cu titluri îngroșate de panică: „Din cauza datoriilor, mii de apartamente din Galați vor fi debranșate de la rețeaua de termoficare“.

Spaima de a ieși brusc din civilizație, atât de ușor, prin simpla închidere a unei valve, mă făcea să sper prostește în precizia verbală a colegilor ziariști, adică numai apartamente vor fi debranșate, nu și garsoniere. Că eu stau la garsonieră, de aia. Nu puteau colegii mei să scrie „locuințe“ în loc de „apartamente“? N-ar mai fi chinuit pe nimeni cu speranțe deșarte.  La nenorocire, omul se agață și de un pai, și de o virgulă. Momente din astea de restriște te fac să redescoperi subit credința și gramatica. Degeaba m-am rugat la Dumnezeu, degeaba am analizat la sânge articolele din ziare: căldura și apa caldă au fost tăiate.

Ciuda e și mai mare pentru că rahatul ăsta de garsonieră în care stau cu chirie e cu toate plățile la zi. Sunt victima colaterală a unei dureri în pix generale. Pe colocatarii mei din Asociația de Proprietari 227, vai de capul lor prorietari, nici la bască nu i-a durut ce face administratorul cu banii lor. Ei plăteau, ăla băga banii la ciorap, nu-i dădea mai departe la „Apaterm“. Patru ani a durat chestia asta și nimeni nu l-a întrebat pe administrator, cu frumosul, de ce naiba apar datorii la căldură, morții mă-tii, dacă noi plătim? Și nici „Apaterm“ n-a scos o vorbă pe țeavă, a lăsat să se facă datoriile cât casa. Mai bine zis cât mai multe case, fiiindcă e vorba de 720.000 de lei. Vinzi toate apartamentele de pe scara mea și nu scoți banii ăștia!

Într-o zi nenorocită, încă și mai nenorocitul administrator a dispărut cu banii Asociației, cică acum e prin Dubai. Duba-i locul lui, de fapt. Prinde orbul, scoate-i ochii. El se prăjește frumos la soare, noi rebegim de frig în case; el se plimbă cu cămila, noi o ardem pe jos, ca amărăștenii, ca să ne mai dezmorțim, să absorbim slabele radiații solare din februarie. Stăm în casele astea ca homleșii în parc, doar că nu bate vântul.

Povestea cu administratorul hoț am aflat-o de la proprietară, o unguroaică după nume, doamna Szuszanna, abia acum, de când în toiul încălzirii globale s-a declanșat marele îngheț local. Vedeți, zice ea, nu-i vina noastră, e vina administratorului. Nem tudom, cucoană! Asta nu mă încălzește cu nimic! Contează că ăla a fugit cu banii, iar eu am rămas cu elementu-n mână, ca să zic așa, că din 5 în 5 minute tot verific dacă nu cumva s-a dat drumul la căldură. Și nimic. Poate ar trebui să încerc din 6 în 6 minute?

*  *  *

Am un radiator micuț. Mi l-a adus astă-toamnă Mihăiță Caranicola, un gălățean cu care mă știu de pe Facebook. De prin noiembrie, de când a început să se dea căldură în oraș, nu l-am mai folosit. Acum l-am scos din debara și l-am pus la picioare. Un picior mă frige, celălalt e bocnă. Nu pot să mut radiatorul și în partea cealaltă din când în când, ca să-mi încălzesc în mod egal extremitățile. Am nevoie de el în dreapta, spre mâna cu care scriu. Stânga o țin în buzunar, la căldurică, o scot numai când bat un Alt+F4, CTRL+ALT+DEL sau altă comandă compusă. Cine a făcut tastaturile astea nu s-a gândit că vor fi folosite și în condiții extreme.

Să-l ții pe om în frig e ca și cum i-ai tăia o mână.

*  *  *

Radiatorul abia dezmorțește aerul în cameră. Petrec mai mult timp sub plapumă. Dorm mai mult decât de obicei sau pur și simplu lenevesc. E clar, frigul nu e propice muncii. Îmi trec tot felul de idei ciudate prin cap, cum ar fi aceea aș putea încălzi apă în mașina de spălat. S-o pornesc fără rufe, fără detergent, și să pun furtunul de evacuare pe mine. N-ar fi ca un duș?

Nu doar bizarerii din astea îmi trec prin cap. Uite-așa, numai cu două degete de la mâna dreaptă, am scris și o poezie, că așa-i românul: poet. Mai ales când nu se spală:

                Ninge, ninge în Galați!
                Ce mană cerească!
                Cetățenii, înghețați,
                Ies afară disperați
                Să se încălzească!

Încă vreo două zile fără baie și fac de un volum. Mizeria mă inspiră ca pe sărmanul Dionis. Dacă se taie și curentul și fac repede rost de niște păduchi, parcă vezi că și debutez, ca Arghezi, la 47 de ani. Flori de mucegai am cu toptanul. Mi-au mucegăit rufele puse la uscat în balcon. Înainte, în vremurile bune, le uscam pe calorifer. Acum, ca să se usuce în balcon, ar trebui să deschid geamul, să le bată vântul oleacă. Dar asta ar însemna să nu mai las între mine și gerul de afară decât un singur rând de geamuri și o perdea subțire, pânză de păianjen, nu alta, așa cum pun proprietarii la apartamentele închiriate ca să vadă din drum ce mai fac chiriașii. I-aș deschide ușa iernii care intră prin pereți. Nici rufe n-o să mai spăl de-acum!

*  *  *

O, Galați, oraș al poeziei!

Tocmai am primit un SMS de la poetul Octav Miclescu: „Te invit astăzi, la ora 18, la librăria «Donaris», unde lansez o nouă carte de poezii“. Oare și Octavian stă într-un bloc debranșat?

Îi răspund imediat: „Îmi pare rău, nu pot să vin“. Nu dau și un motiv. Va înțelege sigur. Când scrii poezie și ești numai tu cu muza ta, n-ai decât, poți să puți ca un stârv din poezia lui Baudelaire; dar când te duci la o lansare de carte și ești printre atâția oameni, intelectuali, unii dintre ei cu centrală proprie în apartament, trebuie, dacă nu să miroși frumos, măcar să nu puți. Sunt deja la faza când tot parfumul din lume nu mai poate face nimic. Am nevoie disperată de un duș! Și să-mi cânte Gabi Luncă în căști:

                Cip-cirip-cirip-cip-cip,
                Floare albă de pe câmp,
                Lasă-mă să te miros,
                Că miroși frumos!

Citeşte urmarea AICI


CITEŞTE ŞI: Starea de alarmă

Starea de alarmă

Scris de Sâmbătă, 31 Ianuarie 2015

Voi face pe dracu-n patru să-mi pun alarmă la bicicletă. Nu aș avea nici un câștig în siguranță, mi-ar sălta-o hoții cu alarmă cu tot. În țara asta unde totul se fură, e o fatalitate să-ți dispară bicicleta,  e doar o chestiune de timp, dar eu tot i-aș pune alarmă.

Cea mai sensibilă alarmă de pe lume i-aș pune. Una care să înceapă să urle și când simte o mișcare ușoară la zece metri. Nu, la douăzeci! Iar când o atinge vreun maidanez cu coada, literalmente să explodeze. Aș vrea să audă și vecinii mei - zi, noapte, nu contează - o alarmă cu adevărat puternică. Lor le plac alarmele. Românii în general adoră alarmele. Când va porni bicicleta mea să țipe, vecinii vor ieși la geamuri crezând că e atacată vreo mașină de-a lor. Însă, când se vor dumiri, vor răsufla ușurați și își vor spune: „Ah, e bicicleta domnului de la ziar“. Iar eu, de la geam, țac! cu telecomanda, voi schimba melodiile una după alta și voi da sonorul la maxim. Nu pot să nu le fac această bucurie, știu că le place!

Voi stârni multă invidie cu noua mea alarmă. Pe lângă bloc sunt câteva rable pe chituci, n-au mai fost urnite de când era benzina bun de larg consum; proprietarii le-au pus chiar și la acelea alarme și, când nu le declanșează vreun câine cu jetul de marcaj, ies ei la geamuri și zvârl cu obiecte mărunte de prin casă, altfel nu-mi explic de ce tu-tu-tu și nino-nino-ntruna. Eu o să-mi iau o alarmă și mai performantă, mama tuturor alarmelor, cu melodii fără număr și capabilă de toți decibelii. S-ar putea să coste cât o mașină, dar merită. Cu o asemenea alarmă mi-aș câștiga respectul tuturor, voi intra și eu în rândul lumii. Iar bicicleta mea se va bucura cel puțin de considerația acordată unei mașini. Ideal ar fi fost un girofar, însă nici nu îndrăznesc să visez, nu e pentru muritorii de rând.

Voi impresiona pe oricine cu bicicleta mea cu alarmă. Dar nici de bicicletă nu e neapărat nevoie, nu-ți trebuie decât o alarmă ca lumea, pe care să o porți la gât și în somn.

Citeşte şi: Alfabetar politic

Alfabetar politic

Scris de Joi, 29 Ianuarie 2015

Anastase numără din șase în șase.
Ariton, ministru beton.
Băloșin împroașcă venin.
Băsescu (vezi Udrea).
Boboc își cumpără loc.
Boc se-nalță pe toc.
Boiagiu e pusă de gagiu'.
Boldea se teme de Coldea.
Bot papă tot.
Brânză înoată-n osânză.
Calcan Gigel înoată și el.
Calimente împarte alimente.
Costică Canacheu face caca mereu.
Căprar dă ordine clar.
Cătăniciu e de serviciu.
Cioată se-nfige îndată.
Ciucă nu vrea să se mai ducă.
Cocoș își dă găina la Moș.
Codârlă strânge voturi din târlă.
Crin, băiat fin, dar foarte puțin.
Cupă toarnă și 'nainte și după.
Diacomatu umilește bancomatu'.
Durbacă, mereu sus pe creacă
Dușa ține ușa, docil ca păpușa.
Fenechiu-n Iași, la pușcăriași.
Firea, cu zămislirea.
Flutur când zic, o scutur un pic.
Frătean și Frăticiu au același viciu.
Găină visează făină.
Geantă, figură deprimantă.
Ghișe vrea să se Tișe.
Ghiveciu înfundă beciu'.
Gireadă dă din coadă.
Grapă camarazii și-i sapă.
Greblă adună la CEC să depună.
Gust e îngust.
Harbuz e obtuz.
Hăhăianu hăhăie tot anu'.
Igáș branconează mintenaș.
Jalea e mare la clasa muncitoare.
Lupu-i moralist la poporul trist.
Mitu mituiește și tot NUP primește.
Mucea nu există (poate în batistă).
Mutu cuvântează, surzii îl votează.
Năstase – Șapte case și-un birou al său, de scris, la bulău.
Orban ne disturbă când intră în curbă.
Palaz stă-n palaze cu turnuleze, chiar pe faleze.
Pelican se-ndoapă cu biban.
Piedone, patru clase și cinci tone.
Purec pișcă pe cine mișcă.
Rățoi măcăie la noi.
Săpunaru spală mudaru'.
Secară nu se cară.
Sturzu dă din cioc și capătă loc.
Șoptică vorbește cu frică.
Știrbu mușcă doar din gălușcă.
Tămâian dă cu tămâie pe post să rămâie.
Tătaru, român cu caru'.
Troacă și-atât: un lemn și-un rât.
Tușa își umflă gușa.
Țapu deschide ușa cu capu'.
Udrea (vezi Băsescu).
Vreme se screme.
Zgonea zgonește.

Poporul se teme.
Poporu-i iubește.

(Notă pentru postaci: Aceste frumoase nume de oameni care ne conduc au fost alese din listele Parlamentului. Textul s-ar fi putut numi la fel de bine „Bestiar politic”, având de-a face cu animale politice, și se putea rezuma doar la simpla înșiruire a numelor, grăitoare prin ele însele. V. I.)

Citeşte şi: Invazia psihologilor

Invazia psihologilor

Scris de Marți, 27 Ianuarie 2015

Trăind în România, ești mereu pândit de riscul de a deveni psiholog. Nu un amator interesat de cotloanele sufletului ‒ ce-o mai fi, ce s-o mai întâmpla pe-acolo ‒, ci unul adevărat, cu acte. Și odată ajuns psiholog, ăla ești! Nimeni nu mai dă doi bani pe tine, nu te mai angajează nici dracul, nu te mai iau nici prietenii în serios, te pierzi în masa incoloră a legiunilor de psihologi care ies încolonați an de an de pe porțile facultăților.

Sunt mulți! Incredibil de mulți!

Unde întorci capul, dai de un psiholog. Chelnerul care îți aduce cafeaua e psiholog la bază. Vecina împietrită în fața televizorului, la telenovele, nu se uită ca proasta, ci privește personajele dintr-o perspectivă psihologică, în baza pregătirii sale. Controlorul de bilete din tramvai e și el psiholog; fără această pregătire n-ar putea citi dintr-o privire un blatist. Ziaristul care-și pune semnătura semeață sub știrile luate de la agențiile de presă este, de cele mai multe ori, psiholog. Tinerii căzuți la bac sunt primiți la psihologie mai degrabă decât la alte facultăți în baza promisiunii lor că-și vor lua bacul cândva. Domnii și doamnele care fac prima facultate la 40-50 de ani se orientează de obicei spre psihologie. Iar bătrânii contabili cu bacalaureat de pe vremea lui Dej își împlinesc traseul academic al vieții tot cu o facultate de psihologie, ca să nu intre pe poarta cimitirului fără dimplomă universitară.

N-aș fi remarcat abundența asta de psihologi dacă nu vedeam zilele trecute unul comentând cutremurele care ne zgâlțâie în ultima vreme parcă mai des ca niciodată. Și dacă tot era acolo, omul și-a dat cu părerea și despre întârzierea trenurilor în Gara de Nord, pentru că și anul acesta zăpada ne-a luat pe nepregătite în mijlocul iernii. Ați remarcat, desigur, că fiecare televiziune are cel puțin 2-3 psihologi de serviciu, pe care îi cheamă să comenteze orice. Ziarele au rubrici de psihologie; undeva, într-un colț, printre știri despre țâțe și divorțuri, cititorii găsesc răspunsuri la frământările lor. Ce să mai vorbim de reviste? Nu există una fără psiholog. Iar Internetul... Ce colcăială de psihologi și Internetul ăsta!

E o modă a psihologiei, e o adevărată invazie a psihologilor. Oriunde ai fi printre români, dacă arunci căciula în sus, în 9 din 10 cazuri va cădea în capul unui psiholog. Mai exact, în capul unui absolvent de psihologie.

Se simțea nevoia de psihologi după ce în comunism, când lumea o luase razna rău de tot, nu găseai unul nici cu Securitatea. După Revoluție, golul a fost umplut și i s-a clădit și un moț uriaș, mai mare decât baza. Universitățile s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie, iar  facultățile de psihologie și ele, fiind mai ușor de înființat decât unele de inginerie. Cu niște hârtie și cu un pix, gata, ai dotat o facultate, imediat încep să curgă promoțiile de psihologi. Dar și așa, tot nu-i găsești acolo unde chiar este mare nevoie de ei: în grădinițe, școli, spitale. Pentru că cei mai mulți nici nu ajung să capete dreptul de liberă practică, rămân doar cu diploma și cu o rubrică bifată în CV. Nu prea ai de unde alege.

Învățatul fără scop e o boală grea a învățământului nostru. Nu există nicio legătură între ce produc universitățile și ce cere piața. Psihologi, dar și preoți sau jurnaliști, ies din marile uzine universitare pe bandă rulantă, la roata căreia învârt într-o veselie dementă, pe rând, nenumărații miniștri ai învățământului. Și când banda rămâne fără încărcătură, se aruncă pe ea tot ce cade la mână, inclusiv studenți fără bac. De aia spun că e riscant să trăiești în România. Mai devreme sau mai târziu cineva te va sălta de pe stradă și te va duce la o facultate din fundul curții să te facă psiholog!

Pagina 1 din 2