Astăzi începe plecarea fântânilor înspre rădăcinile apei
din care mi-am luat viaţa,
dar n-am văzut niciodată cât de aproape-i
ziua celei mai dureroase despărţiri de pe pământ,
ziua când are loc cea mai grea singurătate,
când deşertul şi deşertăciunea trec la braţ şi fumegând
printr-un (ne)cunoscut cu mâinile la spate,
înfumurat şi dispreţuitor
până dincolo de nemărginire,
astfel arătându-mi că nu am fost în stare nici să cobor
şi nici să urc până la (ne)fire
şi să învăţ că nimic nu poate să rămână,
dacă nu ştiu cum să scriu şi să citesc
şi cum să zidesc şi să sfinţesc şi să eternizez o fântână!
