locuiam într-o ciocârlie
totdeauna pe drumul fără capăt dintre pământ şi cer
într-un cântec totdeauna pe drumul dintre cer şi pământ
şi credeam că niciodată n-am să pier
că niciodată zborul nu va să fie înfrânt
şi că niciodată cuibarul şi văzduhul nu vor fi să rămână
singure pe câmpia şi în limba română
locuiesc într-un vultur
cu picioarele rupte şi umplut cu înaltă singurătate
într-o tăcere continuă ca o condamnare perfectă la zbor
până când sufletul nu mai poate
până când aripile îmi spun că sunt nefolositor
şi mă apropie de sfârşire-n văzduh şi de-a pururi înfrânt
fiindcă nu am cu ce să mă aşez pe pământ
