Eu te-am adorat ca pe-o bacantă/ lângă un pocal cu vin sfinţit
într-o toamnă pentru care toate/ uşile candorii se deschid,
pentru care porţile iertării/ nu se mai închid o viaţă-ntreagă
şi o moarte-ntreagă, pentru care/ cred că vecinicia nu e joacă!
Eu te-am adorat ca pe-o bacantă/ albă, într-un dans tulburător,
printre smirne, amfore, potire,/ printre zei care mai ştiu ce vor
într-această lungă-ncrâncenare/ printre curăţie şi păcate:
să le dai un strop de iertăciune/ ş-un surâs de zeie cumsecade!
Eu te-am adorat ca pe-o bacantă/ – şi-n realitate, dar şi-n vis,
şi când mi s-a dat îngăduinţă,/ şi când raiul mi s-a interzis,
şi când mi s-a zis că eşti urâtă,/ şi când am aflat că eşti aleasă –
jur pe vecinicia-mi de onoare,/ pe blândeţea şarpelui de-acasă!
Într-o toamnă pentru care toate/ porţile şi uşile se-nchid
nu (între)zăresc nici o candoare,/ nici cât luminează un chibrit,
nu mă duce nimenea-n ispită,/ însă tu eşti singura ofrandă,
tu eşti sacra mea cuminecare.../ şi-ncă te ador ca pe-o bacantă!
