După o mineriadă albă în care Piaţa Victoriei a fost imaculată de cămăşile ţăranilor, ce-i drept albe pe spate, dar murdare şi cu dungi negre ca de zeghe pe burtă şi pe la gulere, şi cu mânecile suflecate de oameni puşi pe treabă,
După ce intelectuali de carton în frunte cu M şi A (mai lipseau U şi I) ne-au lăsat minute bune foile albe în faţă şi au vrut să arate cum pizma stă - ca întotdeauna - la loc de frunte între cei cu pretenţii,
Iată acum că a venit şi rândul revoluţiei albe, o finalizare îndelung aşteptată, după atâta m**e.
Albul imaginar şi dens al sfârşitului de tandreţe din gurile pesedeului s-a amestecat involuntar cu albul murdar ca de ceaţă al gazelor CS scuipate în valuri spumoase spre mulţimi, împletind în minţile unora, învolburate de un erotism indus, dar şi incapacitat, realitatea cu virtualul.
În filmul SF din piaţă, actorii profesionişti şi figuranţii deopotrivă îşi dau mână cu mână - cei cu inima română - ca în (încă) o ecranizare istorică de-a lui Sergiu Nicolaescu. Nu lipsesc nici măcar caii...
Surzi la durerile poporului şi muţi în exprimare. Hoardele negre de surdo-muţi ale jandarmilor stau cu ochii pe mâna-semnal a unui negativ, albit în înger, din faţa lor. Cu chelia flancată de smocuri de păr sculate a nebunie şi eşarfa la gât, pare desprins, parcă, dintre eroii cărţilor lui Cehov. Personajul e ireal. După o muzică auzită doar în capul lui, aranjându-şi, din când în când, eşarfa rebelă şi neascultătoare cu gesturi largi de idiot cu răspunsuri la toate, căpetenia îşi dirijează maiestuos orcile, parcă într-un ritual malefic de împerechere cu necuratul: grenadă, gaze, înainte, stop, grupare, grenadă… mâna trimite semnal după semnal, într-o înşiruire de gesturi pe cât de simple pe atât de eficiente. Apariţia aproape fantomatică este constant ratată de camere şi de aparatul de fotografiat. Individul apare sporadic pe film şi numai pe la colţuri, şi atunci când apare este parcă evitat intuitiv de toţi cei din jur, precauţi precum nişte copii care nu vor să facă buba.
Strănepoţii cătanelor negre - mercenari romani care altădată îl băteau pe Napoleon la Arcole - jandarmii, uniţi de mâna albă a căpeteniei negre în cerul gurii, îşi lovesc a îmbărbătare pulanele de scuturi şi intră în mulţime. "Dăi, mă!", aud românii, exact aşa precum auzeau odată francezii care încercau să-şi apere de urgia neagră generalul. Stamina e aceeaşi, scopul, însă, s-a murdărit între timp, la fel şi obiceiurile. Lipsiţi de educaţie, dar cu şcoala vieţii, jandarmii asudă de zici că sunt plătiţi la normă pentru orele suplimentare.
În piaţă, protestatarii îşi calcă pe urmele paşilor de altădată. Printre frânturi din prezent, sub steagul tricolor de pe catafalcul guvernului, amintiri de dinainte de plecare le inundă minţile şi ochii, umflaţi de trăiri şi emoţii care dau pe afară. În numele taţilor, a mamelor, bunicilor, fraţilor şi copiilor lor şi în numele celor care vor veni, mulţimea îşi apără idealul, acest Harap Alb învins - altfel decât spune povestea - de Negru-Împărat, dar ale cărui rude, care se încăpăţânează cu toţii să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, refuză să-l înmormânteze. Ba din contră, îl resuscitează coleric şi cu determinarea din sesiune a studentului de la medicină.
Printre fumigene şi în scrâşnetul cariat al dinţilor împăratului de carton, idealurile poporului se ridică la cer, urlând la Dumnezeu în tăcere. După treizeci de ani, copiii golanilor din revoluţie împart cu părinţii lor aceleaşi principii şi satisfacţii, nesatisfăcute încă: Demisia în alb a unui regim-pecingine pe sufletul poporului.
Din povestea lui Don Quijote, ei au reţinut penibilul. Noi!? Iubirea.
