nu ştiu să fac nimica, nici măcar/ un fir de umbră n-astă grea lumină –
aşa-s de gol şi şters, naiv şi-abstract,/ steaua mi-a fost banală şi puţină
n-am priceput să mă înham la timp,/ la vreme şi la câte şi mai câte
n-au haz şi rost, nu au nici dumnezeu/ şi mă urăsc fiindcă sunt urâte
n-am învăţat deloc să fiu viclean/ printre vicleni, să zic ce (nu) mă doare
în lumea lui „se poate şi aşa”,/ „trăiască lenea” şi „care pe care”
n-am înţeles că trebuie să plec/ departe, hăt departe, tocmai unde
nimeni nu râde ca un prost în târg/ şi nimeni nu se uită la secunde
şi am rămas...acum e prea târziu,/ e cum/necum – cum nu se poate spune –
şi am rămas...nu pot să nu rămân/ candoare şi respect şi rugăciune
lumina-i grea şi cade spre apus,/ steaua mi-i gata, panorama-i sumbră –
nu pot să spun decât că am să fiu/ până la capăt...OMUL FĂRĂ UMBRĂ
(Din colecţia „Cele mai frumoase poezii cvasi/bulevardiere rămase tablou”)