O gălăţeancă, voluntar pentru copiii din Africa (FOTO)

O gălăţeancă, voluntar pentru copiii din Africa (FOTO)
Evaluaţi acest articol
(34 voturi)

Două cămăruţe din chirpici crăpat şi peticit se încing sub acoperişul improvizat din tablă, într-o curte mică, plină de praf. Aşa arată Greenwich Nursery School Arusha, din Tanzania, unde - fără cărţi, fără caiete, împărţind între ei câteva foi şi carioci - 60 de copii, cu vârste între patru şi şase ani, fac primii paşi către educaţie. Din ianuarie 2021, învaţă limba engleză cu ajutorul gălăţencei Raluca Elena Băilă, voluntar IVHQ (International Volunteer HQ), în cadrul programului dedicat copiilor „Childcare”. Venită pentru şase săptămâni, Raluca şi-a prelungit şederea în Africa şi s-a implicat dincolo de misiunea de voluntar, încercând să schimbe condiţiile în care învaţă copiii. Rezultatele se văd!

Un contract de închiriere pe un an a proprietăţii unde îşi desfăşoară activitatea Greenwich Nursery School din Arusha - document fără de care şcoala putea fi evacuată în orice moment -, chiria pe trei luni plătită în avans, şi materiale de construcţie cu ajutorul cărora gardul a fost refăcut, pentru ca micuţii să fie în siguranţă în curte. Toate acestea au fost posibile datorită donaţiilor făcute de cei care au răspuns strângerii de fonduri demarate luna trecută de Raluca Elena Băilă (gf.me/u/zg7vwc). Mai sunt multe de făcut pentru a le oferi copiilor din Arusha un mediu decent în care să înveţe. Orice donaţie contează şi vă puteţi convinge citind povestea lor, aşa cum ne-a împărtăşit-o Raluca.

Prima experienţă în voluntariat

Hotărâtă să se implice ca voluntar, Raluca a optat pentru International Volunteer HQ (IVHQ). Cu peste 300 de proiecte accesibile în peste 50 de destinaţii, IVHQ oferă cea mai mare gamă de programe de voluntariat din lume. Raluca a ales „Childcare”, în cadrul căruia voluntarii oferă sprijin valoros în educaţia copiilor. Misiunea ei este de a a-i ajuta pe copiii cu vârste între patru şi şase ani din Arusha, Tanzania, să înveţe limba engleză - alfabet, cuvinte de bază, matematică, scris inclusiv după dictare şi desen. O pregătire extrem de necesară micuţilor pentru intrarea în clasa I.

„Sunteţi bineveniţi să aduceţi cărţi, creioane, articole de bază de prim-ajutor şi instrumente muzicale pentru a vă ajuta în activităţile cu copii. Consumabilele pot fi achiziţionate din Tanzania, ceea ce ajută şi la susţinerea economiei locale”, li se spune din start viitorilor voluntari IVHQ.

Aflată la prima experienţă ca voluntar, Raluca a sosit în ianuarie anul acesta în Africa. Este singura româncă între cei aproximativ 30 de voluntari IVHQ în Arusha, un număr extrem de mic! De pildă, anul trecut pe vremea asta erau 120-130 de voluntari, dar pandemia a redus considerabil implicarea. Voluntarii sunt împărţiţi la diferite şcoli din oraş, iar Raluca a ajuns singură la Greenwich Nursery School Arusha.

Suflete nepreţuite, între chirpici şi praf

„Am găsit o curte mică, noroioasă, cu teren accidentat, şi două camere din chirpici crăpat, sub un acoperiş improvizat de tablă încinsă. Încăperile erau pline de 60 de perechi de ochi curioşi, dar cu cel mai mare zâmbet izvorât din adâncul sufletelor lor. Nu au cărţi, nu au caiete, împart câteva foi galbene între ei şi cinci carioci. Unii ştiu să scrie şi să citească şi îi învaţă şi pe ceilalţi, alţii recită cu mândrie alfabetul, în faţa unui grup de spectatori curioşi şi mai neştiutori. Râd, cântă, aleargă, se împiedică, plâng, se ridică şi se fugăresc din nou. Nu au ales ei locul unde s-au născut, dar pare că, şi dacă ar fi putut alege, ar fi ajuns tot aici. Mulţi vorbesc despre prietenii lor, despre fraţii şi surorile lor, care nu au putut veni pentru că banii pentru educaţie au fost îndeajuns doar pentru unul dintre ei, mulţi pliază foile să le împartă cu alţii, şi toţi sunt atât de recunoscători să fie între aceşti pereţi”, mărturiseşte Raluca.

Anna şi Alvin

Şcoala există datorită Annei şi fiului său, Alvin, doi localnici care încearcă să ridice comunitatea de la statutul actual la una educată, care îşi poate acoperi nevoile în mod independent. O misiune deloc uşoară, dar pe care mama şi fiul şi-au asumat-o din pasiune: „Anna şi-a dorit dintotdeauna să fie profesoară. Nu a avut posibilităţi să urmeze facultatea şi să se angajeze la catedră, dar a reuşit prin deschiderea acestei şcoli. Alvin este student la Drept, dar reuşeşte să urmeze cursurile facultăţii şi să o facă și pe profesorul, ajutându-mă pe mine. Sunt copii pe care Anna şi Alvin îi întâlnesc pe stradă şi îi aduc la şcoală, rugându-se de părinţii acestora să-i lase să înveţe. Ei caută neîncetat resurse şi sponsori”, ne-a dezvăluit tânăra gălăţeancă.

Pentru Anna şi Alvin, şcoala este şi casă! Au împărţit una dintre cele două încăperi ale şcolii şi în acea jumătate locuiesc: ziua pun bănci şi primesc copiii, după-amiaza scot băncile afară şi aduc un pat ca să aibă unde dormi. Iar în curtea şcolii, cultivă cereale pe care, înmuiate în apă caldă cu puţin lapte praf, le oferă micilor elevi, ca gustare.

Răbdare, comunicare, creativitate

Raluca a trăit un şoc descoperind că atâtea „suflete mari, în trupuri mici, sunt înghesuite între pereții de lut, fără acces la un pahar cu apă, un fruct, o gustare sănătoasă”.

Cele două clase ale şcolii ar putea fi asimilate grupelor zero, respectiv, pregătitoare, din sistemul românesc de învăţământ. La grupa zero sunt 40-50 de copii, iar la pregătitoare 30-35, dar în fiecare săptămână vin câte doi-trei elevi noi la şcoală.

Nu există o programă pe care voluntarii să o urmeze în lecţiile de engleză, matematică, scris şi desen. Raluca trebuie să vină permanent trebuie cu idei noi, care să le menţină celor mici atenţia, curiozitatea, dar mai ales să-i ajute să plece acasă cu noi cunoştinţe.

Pe lângă multă răbdare, marea provocare o reprezintă chiar comunicarea: micuţii vorbesc swahili! Deşi voluntarii primesc un set de cuvinte swahili, pe care să-l folosească în caz că elevii chiar nu-i înţeleg, obligaţia lor este să le vorbească elevilor doar în engleză.

„În mare parte, mă ocup de clasa pregătitoare, cei mici având nevoie de cineva care vorbeşte swahili. Şcoala nu are decât doi profesori, şi aceştia rămân la grupa zero. Eu, ajutorul lui Alvin, mă ocup de grupa mai mare. Copiii nu înţeleg chiar tot, dar putem să-i învăţăm ceva”, spune Raluca.

„Polepole”

După ce a experimentat pe propria piele condiţiile insalubre şi mediul de viaţă, Raluca a căzut la pat. Spre surpriza ei, s-a trezit înconjurată de căldura comunităţii: „Am primit scrisori, felicitări, gânduri bune, toate desenate şi compuse în special de copiii pe care îi cunoşteam de câteva zile", îşi aminteşte cu drag. Asta a făcut-o să-şi adune puterile şi să li se alăture Annei şi lui Alvin în misiune.

„Când am ajuns aici, ni s-a spus să nu ne facem planuri că vom reuşi să realizăm schimbări foarte mari. E o vorbă aici: polepole, care înseamnă încet-încet. Singurele aşteptări în ceea ce priveşte voluntarii sunt legate de prezenţa noastră, pentru că asta îi determină şi pe părinţi să îşi ducă zi de zi copiii la şcoală.

Dar după câteva săptămâni în care am experimentat ce înseamnă să şcoala - gândiţi-vă că este o singură fereastră, de doar 20 pe 30 de cm, încât nu ştiu cum fac faţă copiii, când mie îmi este greu să respir la cât de cald este - am decis să fac o strângere de fonduri pentru a îmbunătăţi situaţia. Nu este impusă de nimeni, nici nu sunt aşteptări în acest sens! Fiecare voluntar în parte, dacă vrea să facă mai mult decât prevede proiectul în care este implicat, face. Dacă nu, nu”, spune Raluca.

Pentru ce este nevoie de bani

Pe 20 februarie 2021, când a lansat strângerea de fonduri, Raluca a expus clar ce vrea să obţină: chiria pentru un an (150 de lire pe lună); şcolarizarea până la sfârşitul anului şcolar pentru minimum cinci copii (80 de lire de copil); un stoc destul de bogat de rechizite pentru şcoală - caiete, creioane, radiere, creioane colorate, ascuţitoare; înlocuirea tablelor de scris cu cretă cu cele de scris cu marker; construirea unor spaţii de depozitare în clasă; reînnoirea băncilor, pentru a fi toate la acelaşi nivel şi schimbarea scaunelor; vopsirea şcolii şi a gardului; un laptop decent cu un set de boxe pentru clasă.

„Suma pe care mi-am propus să o strâng este destul de mare, 5.000 de lire. Mi-ar plăcea să o strâng pe toată, dar nu m-ar deranja nici dacă aş strânge jumătate”, ne-a mărturisit Raluca.

Un start bun

„Polepole”, s-au strâns, până pe 10 martie, 400 de lire, bani care i-au permis Ralucăi să facă primii paşi: contract de închiriere pentru proprietatea unde funcţionează şcoala, chirie plătită în avans pe trei luni şi un gard nou, care să-i protejeze pe copii când se joacă în curte.

De săptămâna viitoare, ar urma să se intervină în sălile de clasă. Totul, în funcţie de câţi bani se vor strânge.

Iar implicarea gălăţencei nu se opreşte aici: „În momentul în care un copil se înscrie la şcoală, ar trebui să vină cu cel puţin trei caiete. Dar sunt mulţi pentru care un caiet şi un creion reprezintă tot ce li se poate oferi de acasă. De când sunt aici, lăsând la o parte strângerea de fonduri, nu am putut să rămân spectatoare şi am făcut donaţii la rândul meu. Doar că este o nevoie mai mare de a le lăsa un stoc de caiete, creioane, radiere, creioane colorate”, spune Raluca.

Cine schimbă viaţa cui

Luptând să schimbe în bine vieţile altora, voluntarii descoperă, adesea, că propriile vieţi le-au fost schimbate chiar de către cei pe care îi ajută. Este şi cazul Ralucăi Băilă: „Experienţa aceasta mi-a schimbat percepţiile asupra vieţii şi modul de gândire. M-a făcut să cred că pot să schimb ceva, dar cel mai important este că m-a făcut să realizez frumuseţea interioară a oamenilor. Oricât de puţin ar avea, oricât de dificilă ar fi situaţia lor, tot reuşesc să vină la şcoală, să îi înveţe pe copii şi sunt fericiţi. Este pură empatie”.

Gălăţeanca ne-a spus că, până când nu se va simţi împlinită că a ajutat cât a putut cu fondurile strânse, nu intenţionează să se întoarcă acasă.

Raluca Elena Băilă nu s-a implicat ca voluntar şi nu a lansat strângerea de fonduri pentru gloria personală: „Nu pun nimic la CV, nu vreau să intru la nicio şcoală pretenţioasă, nu caut să epatez, să mă laud sau să ‘fac figuri’. Vreau doar să ajut, vreau să ajutăm! Comunitatea despre care vă vorbesc nu a cerut nimic. Anna, Alvin şi familiile lor nu au cerut nimic şi, sincer, au atât de multă perseverenţă şi iubire pentru viaţă încât ştiu că vor supravieţui cu toţii. Hai să facem nişte copii fericiţi!”, este mesajul tinerei gălăţence.

Şi nu uitaţi, „istoria ne va judeca după diferența pe care o facem în viața de zi cu zi a copiilor!”.

Citit 12688 ori Ultima modificare Sâmbătă, 20 Martie 2021 00:07

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.