Cudălbeanu din Madrid. Un interpret gălăţean îşi cântă dorul între ţara unde s-a născut şi cea de adopţie (FOTO și VIDEO)

Cudălbeanu din Madrid. Un interpret gălăţean îşi cântă dorul între ţara unde s-a născut şi cea de adopţie (FOTO și VIDEO)
Evaluaţi acest articol
(8 voturi)

„Doamne, de-aş avea un ban/ Că eu sunt copil orfan/ Că-s copilul străzilor/ Şi de părinţi eu duc dor/ Nici nu ştiu de unde sunt / Cin’ m-a adus pe pământ, măi”… Vă amintiţi refrenul care, prin anii ’90, făcea furori în Galaţi. Costel Istrate Cudălbeanu - cel căruia i se datorează cântecul „Copilul străzilor” – îl mai aude şi acum, fredonat pe la colţul străzilor din Madrid. Cântăreţ de muzică populară, fost colaborator al Ansamblului „Doina Covurluiului”, a luat calea străinătăţii în 2005. Aproape că uitase de strălucirea scenei, de microfon, de aplauze atunci când muncea de dimineaţă până în noapte, într-o carieră de piatră. Astăzi, lucrează la un spital privat, în cadrul serviciului administrativ, dar continuă să cânte muzică populară. Luna trecută, pentru cântecul său doinit „Român în lume” şi pentru „La hora mare din sat” a primit Premiul de Excelenţă la un eveniment organizat în memoria lui Constantin Brâncuși şi a Mariei Tănase de Federația Artă, Muzică şi Sport – filiala Spania. Merită să-i aflaţi povestea!

- Cum aţi ajuns artist de muzică populară?

- Sunt şi eu unul dintre feciorii comunei Cudalbi din judeţul Galaţi, comună mare şi frumoasă, aşezată pe două coline, străbătută de râul Geru de la un capăt la altul. Cu ani în urmă, în perioada liceului, am fost selecţionat pentru serbările care se ţineau atunci. Deşi eram mai degrabă apropiat de muzica uşoară, mi s-a recomandat de către directoarea liceului, Maria Golomei, să prezint o doină, o baladă şi un cântec de joc la Festivalul Naţional „Cântarea României”. Mi-a fost destul de greu la început, dar, pe parcurs, am prins gustul succesului: de la fazele pe şcoală, zonă, judeţ, apoi regiune, am ajuns în etapa naţională, unde am obţinut locul I cu Balada lui Ştefan cel Mare şi un cântec de joc.

Zona noastră nu prea era cunoscută de producătorii de emisiuni folclorice unde începusem să fim invitaţi. Am fost îndrumat de către doamna Emilia Comişel, un mare om de televiziune, şi am început, pas cu pas, să fiu interesat de zona mea folclorică, să culeg cântece. Mai ales că, în perioada aceea, la noi în comună nu exista nuntă, petrecere, fără fanfară, fără lăutari. Aveam 18-19 ani când am debutat la Ansamblul „Horincea” din Galaţi, condus de maestrul Grigore Băcanu.

- De ce aţi devenit din Costel Istrate – „Costel Cudălbeanu”?

- La început, din cauza accentului meu, mi s-a spus Costel „Ţăranu”. Apoi, după „limba lată” şi interpretarea cântecelor - pentru că mai nimeni nu ştia numele meu de familie, Istrate - devenise o poreclă „Cudălbeanu”. Mie nu-mi pica bine deloc, pentru că eu voiam să fiu băiat de oraş, nu de ţară! Începusem să fiu chemat să cânt la nunţi şi toţi îl căutau pe „Costel Cudălbeanu”. Pentru că eu eram de-al locului şi cântam aşa cum dirijorii şi instrumentiştii din ansambluri îşi doreau, am primit zeci de cântece şi de texte specifice zonei. Cântece care au devenit cunoscute şi îndrăgite de public. De pildă, „Dansul miresei”, pe care eu l-am pus pe text, este unicat şi e de la noi din zonă. Iar melodia „Din Galaţi pân’ la Vaslui” a fost preluată de zeci de solişti, dar nimeni n-o cântă în felul meu! În final, nu mi-a părut rău, mi-a purtat noroc „Cudălbeanu”.

- Când şi cum s-a născut cântecul „Copilul străzilor”?

- După Revoluţie, începuse perioada casetelor cu muzică. Am şi eu şase casete, un CD „Bună seara, dragi români” şi un CD cu muzică autentică din Moldova, „Voi, români din lumea întreagă”. Am fost contactat şi sponsorizat de un om de afaceri cu bani şi mi s-a solicitat să scot un cântec despre copiii abandonaţi. „Copilul străzilor”, pe care eu îl cântam public prin anii ’92-’93, a fost o explozie. Mi-a adus multe beneficii, nu numai materiale, ci şi pentru că a intrat la inima tuturor. Cred că azi sunt zeci de videoclipuri şi de înregistrări cu acest cântec, dar originalul eu îl deţin, acompaniat de fosta formaţie „Tomis 2” din Galaţi, într-o orchestraţie foarte frumoasă.

După doi ani şi jumătate de succes cu acest cântec, am fost citat la Poliţia Judeţeană, unde am fost întrebat ce e cu melodia. M-au pus să o fredonez, apoi mi-au spus să n-o mai cânt în spaţii publice. Nu ştiu cine mi-a făcut această „bucurie”, dar n-are importanţă, cântecul a rămas şi noi am mers înainte.

La ora actuală, chiar în Madrid, se întâmplă să mai aud pe la colţul străzii persoane care cerşesc fredonând: „Doamne, de-aş avea un ban/ Că eu sunt copil orfan, măi/ Dă-mi şi-o bucată de pâine/ Să-mi ajungă până mâine./ Că-s copilul străzilor/ Şi de părinţi eu duc dor/ Nici nu ştiu de unde sunt, măi/ Cin’ m-a adus pe pământ, măi”…

- Ce anume v-a determinat să luaţi calea străinătăţii?

- În perioada comunismului, reuşisem să ies din ţară cu cântecele mele şi am început să-mi doresc să cânt în afară mai mult, deşi se pleca foarte greu. Muzica necesită foarte mulţi bani: înregistrări în studio, pozitive, negative. Am făcut o investiţie mare, cu un împrumut în bancă, pentru spectacolele din campania electorală a unui partid politic, în 2004. Nu aş fi putut să-mi recuperez banii decât dacă plecam din ţară. În 2005, s-au ivit două cântări în Spania şi am hotărât să şi plec din ţară, aşa cum îmi doream de mult timp.

- Cât de grea a fost viaţa în Spania, la început?

- La început, a fost o perioadă mai uşoară, în care am mers la nunţi, dar nu era suficient ca să îmi acopăr cheltuielile. A trebuit să mă orientez spre o muncă din care să-mi asigur un trai decent. Aproximativ un an - un an şi ceva, am muncit mult, din greu, la o carieră de piatră. Muncă de dimineaţă până în noapte! Devenisem altcineva. Rămăsese de domeniul trecutului viaţa frumoasă pe care o avusesem în ţară, dar speram la ceva mai bun. Un lucru bun care s-a întâmplat a fost că eram mai mulţi români şi seara, când ne strângeam cu toţii şi ne înveseleam la un şpriţ, mai cântam. Fiind români din toate zonele ţării, am început să prind cântece din alte zone folclorice. Cântece frumoase, cântece de dragoste, de joc. Îmi notam versurile, înregistram melodia cum puteam…

Am început să învăţ limba spaniolă şi mi-am dorit să pot să fac ceva mai mult. M-am prezentat la un concurs şi am obţinut un loc de muncă la un spital privat, în cadrul serviciului administrativ, unde lucrez şi astăzi. Am un serviciu foarte bun, este multă stricteţe, este militărie, dar mă duc cu drag! Suntem ca într-o familie cu colegii. Datorită lor, educaţiei şi felului cum mi-am impus să fiu, ca ei, s-a produs cu mine o transformare în bine. Sunt alt om: văd lucrurile altfel, gândesc altfel, trăiesc într-o societate civilizată. Chiar dacă zilnic sunt cu gândul şi cu dorul de casă, mă bucur de traiul pe care îl am şi mă întreb cât timp mai trebuie ca România să ajungă la acest standard de viaţă.

- Şi, totuşi, n-aţi lăsat muzica populară în urmă!

- În toată această perioadă, am mai colaborat în ţară cu diverşi colegi, am fost invitat la spectacole, la evenimente, atât cât mi-a permis timpul. Şi aici sunt contactat de diferite asociaţii de români şi invitat la diferite evenimente deosebite. Aici se fac evenimente culturale, dar nu ca în România, cu traista de bani. Fac mult voluntariat, atât pe plan profesional, cât şi cultural. Am început să fiu îndrăgit şi cunoscut. Eu am adaptat textul unei doine „Român în lume”, iar acest cântec doinit face istorie aici.

- Cum sunt primite cântecele dumneavoastră de români? Dar de publicul spaniol?

- Eu am repertoriu propriu, am doine, balade, care se lipesc de sufletul omului. Am trăit un caz emoţionant. Fusesem invitat la nişte filmări într-o sală unde se strânseseră câteva zeci de persoane. Şi în timp ce cântam această doină, am auzit strigând din sală în gura mare: „Opreşte-te! Opreşte-te, că-mi pocneşte inima!”. Aici sunt oameni cu diferite greutăţi, cu probleme familiale, nu e o viaţă roz, plus dorul de casă, de cei dragi, zilnic! Nu mi-am dat seama că acea doină o să genereze o asemenea ieşire. După, omul respectiv m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că trece prin momente deosebite şi, pur şi simplu, nu a mai rezistat să asculte şi de aceea a avut această ieşire. Lucrurile au continuat în mod plăcut până la final, dar pentru mine a fost un şoc.
Spaniolii sau străinii nu cunosc limba română, dar când interpretez această doină nu ştiu ce se întâmplă, parcă o magie! Am observat că lumea ţine mâinile împreunate ca pentru rugăciune, unii se îmbrăţişează, alţii lăcrimează. Nu ştiu ce le transmite, dar e ceva fenomenal.

- Povestiţi-mi despre evenimentul dedicat lui Constantin Brâncuşi şi Mariei Tănase, organizat de Federaţia Artă, Muzică şi Sport, filiala Spania. Ce reprezintă pentru dumneavoastră Premiul de Excelenţă care v-a fost acordată?

- Evenimentul a avut loc pe 20 februarie, la Casa de Andalucia din Getafe, au fost invitate oficialităţi de la consulatul nostru, dar şi autorităţi locale - primar, consilieri. A fost organizat pe mai multe ore, ca să respecte dispoziţiile referitoare la pandemie. Eu am prezentat frumoasa doină „Român în lume”, un cântec din repertoriul Mariei Tănase – „Butelcuţa mea” şi un cântec de joc „La hora mare din sat”, de la mine, de la Cudalbi. Acest premiu a fost o surpriză plăcută. Şi mă ambiţionează să merg mai departe, să fac lucruri frumoase, deşi am şi eu o vârstă, sunt trecut de 60 de ani.

- În cei 17 ani de când sunteţi stabilit în Spania, cât de des aţi reuşit să vă mai întoarceţi în ţară? Şi ce vă mai leagă acum de Galaţi şi de România?

- În afara evenimentelor plăcute şi neplăcute de acasă, am revenit în ţară cam la un an jumătate - doi ani. Trăiesc între două lumi. Nu o să îmi explic asta niciodată: de ce mi s-a întâmplat mie. Pe de o parte, sunt cu gândul la ţara în care m-am născut, la amintirile pe care le am, familia – deşi din familie s-au pierdut mulţi între timp… Şi o altă lume care m-a adoptat, educat, mi-a dat o pâine să mănânc, trăiesc o viaţă civilizată, am un serviciu bun şi merg înainte. Dar mi-e dor să sărut pământul ţării mele cu miros şi gust de pâine caldă. Vă salută cu mult respect Cudălbeanu din Madrid!

Portret de acum 18 ani, în revista "Dunărea de Jos"

l"Profil etno-folcloric gălăţean", aşa se numea articolul semnat de maestrul Vasile Plăcintă, publicat în august 2004 în revista "Dunărea de Jos", despre gălăţeanul Costel Istrate Cudălbeanu. Prezentat ca fiind unul dintre soliştii de muzică populară aparţinând generaţiei anilor '70, Costel Cudălbeanu devenise binecunoscut prin cântecul "Copilul străzilor" - cântat de mulţi copii în mijloacele de transport în comun.

Născut pe 4 iulie 1960 la Cudalbi, judeţul Galaţi, a debutat în anul 1978 la Ansamblul "Horincea", condus de maestrul Grigore Băcanu, dar participase la diferite evenimente folclorice încă de pe băncile liceului.

"Din 1992 până acum, a lansat pe piaţa muzicală opt volume de melodii, cu diferiţi producători. Din 2001 este colaborator permanent al Ansamblului folcloric ”Doina Covurluiului”. Are un stil propriu şi un repertoriu autentic de peste 100 de cântece", se preciza în articolul din revista "Dunărea de Jos".

VIDEO AICI

Citit 6812 ori Ultima modificare Vineri, 01 Aprilie 2022 21:17

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.