„Promovarea culturii României în Europa şi în afara ei înseamnă enorm pentru a ne face cunoscuţi, acceptaţi şi respectaţi”
Conf. univ. dr. Rudolf Dinu este cel mai tânăr dintre toţi istoricii, şi nu numai, care au condus, după 1992, „Casa Romena di Venezia”, după cum este cunoscut de localnici Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică. În vârstă de 40 de ani, conferenţiar universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi membru al Institutului Diplomatic Român, Rudolf Dinu a fost numit, în 2011, la propunerea Academiei Române, director la Institutul Român de la Veneţia. Istoricul a făcut parte din prima serie de bursieri „Nicolae Iorga” de la Veneţia, bursă numită astfel în semn de omagiu pentru ilustrul fondator al Institutului Român de la Veneţia. Ce înseamnă să fii istoric şi să conduci o instituţie înfiinţată în 1930 de istoricul Nicolae Iorga şi ce loc ar trebui să ocupe cultura românească într-o Italie care nu ne priveşte mereu cu ochi buni, aflaţi din interviul cu Rudolf Dinu:
- Domnule director, când aţi ajuns prima dată în viaţă la Veneţia?
- În primăvara anului 1998, graţie unui program de facilitare a călătoriilor de studii pentru studenţi. La vremea aceea, director al Institutului Român de la Veneţia era profesorul Ion Bulei, de la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Eu eram într-un program de master şi asta mi-a facilitat documentarea, pentru că eu studiez istoria relaţiilor internaţionale cu aplicaţie pe cazuistica italiană şi românească.
Apoi, din ianuarie 1999, am făcut parte din prima serie de bursieri „Nicolae Iorga” de la Veneţia. Au fost doi ani de activitate de cercetare concretizată cu un doctorat în istorie. Am avut o şansă deosebită, pentru că, la acea vreme, absolvenţii sau doctoranzii nu aveau oportunităţile care există azi de a studia în străinătate.
- Ce înseamnă pentru un istoric să conducă o instituţie înfiinţată tocmai de Nicolae Iorga?
- Fără îndoială este o şansă unică în viaţă, o propunere pe care n-o poţi refuza! Directorul Institutului Român trebuie să desfăşoare nu doar activitate administrativă, gestionare de resurse umane şi de proiecte culturale, ci şi activitate de cercetare, activitate academică. Încerc să-mi continui proiectele de cercetare care sunt, 99 la sută, legate de spaţiul italian, de relaţiile italo-române, să fiu şi manager şi cercetător.
- Ce reprezintă pentru dumneavoastră Italia?
- Un reper fundamental pentru devenirea mea academică. Italia a fost prima experienţă intelectuală importantă. Am avut oportunitatea să ies din ţară, pentru perioade scurte, încă din 1994, ca student, dar experienţa în Italia a fost cea mai lungă. Există în rândul diplomaţilor de carieră o astfel de expresie: doi ani sau patru ani cât durează o misiune diplomatică înseamnă o viaţă de om. Este o transplantare pe o durată care poate părea mică, dar care te marchează. E practic ca şi când înveţi să trăieşti din nou, de la limbă, modul în care gândeşti, felul în care te raportezi la ceilalţi. Tot ceea ce înveţi constituie experienţe de pe urma cărora progresezi în plan academic, profesional şi rămâi marcat pentru toată viaţa de acest stagiu. Întoarcerea în ţară a fost în sine o experienţă deloc uşoară: după doi ani să te readaptezi mediului românesc.
Profesorul Bulei ne spunea, imediat după sosirea la bursa de la Veneţia, că va fi o experienţă de neuitat, pe care nu o să o putem anula. Ulterior am înţeles ce voia să spună, iar în anii următori am avut în destule ocazii momente de reflecţie asupra importanţei acestui stagiu - experienţa veneţiană. La rândul meu, le spun bursierilor „Nicolae Iorga” - ajunşi acum la a şaptea serie - să profite la maxim de acest timp, pentru că nu se reeditează în viaţă, mai ales în vremurile pe care le trăim.
- Unde credeţi că este viitorul dumneavoastră ca istoric şi cercetător?
- Din momentul în care s-au interferat planul personal şi cel profesional, relaţia mea cu Italia a devenit una definitivă. Am continuat, după bursă, să vin în Italia, în fiecare an, mai puţin la Veneţia, mai mult la Roma. Relaţia mea cu Italia va continua să fie una preferenţială, dragă şi de aici înainte. Prezenţa mea la Veneţia este determinată pe durata mandatului de director care mi-a fost încredinţat şi odată încheiat mă voi întoarce la Facultatea de Istorie din Bucureşti, unde sunt încadrat.
- Intenţia lui Iorga, când a inaugurat, în 1930, Institutul de la Veneţia a fost de a crea o şcoală de istorici şi critici de artă buni cunoscători ai culturii italiene. Din noiembrie 1940, activitatea instituţiei a încetat să mai fie relevantă, în ’48 a fost lichidată de regimul comunist. Dacă Primăria veneţiană nu ar fi somat statul român să repare clădirea abandonată şi degradată, Institutul probabil că ar fi fost azi o amintire. Făcând o punte peste timp, domnule director, cum v-aţi dori să fie în 2030 acest Institut?
- Ministerul Afacerilor Externe şi Academia Romană au salvat instituţia în 1990, atunci când au decis împreună să redeschidă un Institut românesc la Veneţia, care să respecte tradiţia creată de Institutul Istorico-Artistic fondat de Iorga. Dacă n-ar fi existat acest interes şi, mai ales, dacă n-ar fi existat bugetul MAE, cu greu aţi fi putut găsi o astfel de instituţie romanească în Italia, astăzi.
Îmi doresc ca instituţia să performeze în câmpul academic şi în cel cultural. Să existe în 2030 o Casă Română din ce în ce mai cunoscută nu doar la nivelul publicului veneţian, unde este binecunoscută, ci în rândul comunităţi româneşti, al atragerii şi implicării ei în proiectele pe care le dezvoltăm. De asemenea, îmi doresc să fie cunoscută în rândul publicului italian, dincolo de hotarele Veneţiei. Mi-aş dori să văd un interes sporit din partea statului român pentru tot ceea ce înseamnă cultură şi cercetare în general. În lumea civilizată, cultura este un instrument important în a proiecta puterea şi imaginea unui stat la nivelul altor civilizaţii. Promovarea culturii române în Europa şi în afara ei înseamnă enorm pentru România, pentru a ne face cunoscuţi, acceptaţi şi respectaţi. Aşa ajung ceilalţi să ştie cine eşti şi să te accepte!
Cercetător şi deschizător de drumuri
În 2003, Rudolf Dinu a devenit doctor în istorie la Universitatea din Bucureşti cu teza “Raporturi italo-române în cadrul Triplei Alianţe, 1888-1914”. La Facultatea de Istorie predă cursuri de istorie a relaţiilor internaţionale în epoca modernă (sec. XIX), a elitelor diplomatice europene în sec. XIX, a relaţiilor politico-diplomatice italo-române în sec. XIX şi a mecanismelor decizionale în politica externă de sec. XIX. În cadrul Institutului Diplomatic Român este editor coordonator pentru seria I (1862-1918) a colecţiei naţionale „Documente Diplomatice Române”. Este un pasionat cercetător şi deschizător de drumuri în scoaterea la lumină şi publicarea documentelor de excepţională importanţă pentru istoria modernă a României care se găsesc în arhivele diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe de la Roma. Activitatea lui Rudolf Dinu închinată studierii relaţiilor diplomatice între România şi Italia a fost răsplătită în anul 2009 cu Premiul „Teresa Ferro”, acordat de Institutul Italian de Cultură din Bucureşti.
