* A dormit la „misericordia”, ba chiar chiar şi pe pământul gol, iar acum a ajuns să aibă propria firmă de montaj marmură şi să lucreze în hoteluri de lux şi în vile cu pază militară * Lucrările lui Daniel Nicolau în domeniul construcţiilor se văd în multe dintre marile oraşe ale lumii * Toate i se datorează femeii care i-a schimbat viaţa şi pe care a luat-o de soţie
Daniel Nicolau are 36 de ani, este absolvent al unuia dintre liceele de elită din Galaţi şi până să părăsească ţara a lucrat ca militar angajat pe bază de contract. Cu 20 de euro în buzunar, a păşit prima dată pe pământ italian în septembrie 2003, în ziua în care Italia a rămas fără curent electric. Prima surpriză o trăise în seara dinaintea plecării, când amicul care îi promisese să-l ajute să se instaleze în Italia l-a sunat să-i spună să nu mai vină, că nu are ce face pentru el. Trecând peste şocul „Doamne, oare în ce ţară bananieră am ajuns? Nu au nici măcar curent electric!”, a mai trăit un şoc când şi-a dat seama că prietenul căruia îi ceruse ajutorul voia să testeze fidelitatea nevestei sale, oferindu-l ca momeală.
Cel mai trist revelion
Daniel ne-a povestit că a dormit la Misericordia - servicii caritabile oferite de Biserica Catolică, un loc ca o închisoare, cu gratii la ferestre şi la uşa care se închidea seara cu cheia, paturi etajate şi a mâncat la cantina săracilor. Apoi a dormit pe jos într-o casă cu alţi zece români, plătind chirie 200 de euro pe lună. Primii bănuţ munciţi i-a câştigat înainte de Anul Nou, cel mai trist revelion din viaţa lui. Într-o casă pe care chiriaşul, plecat să facă sărbătorile în ţară, i-o lăsase în grijă, fără telefon mobil, fără televizor, cu un aparat de radio care turuia într-o limbă pe care n-o înţelegea, a băut un pahar de vin, şi-a spus „La mulţi ani!” şi s-a culcat simţindu-se mai singur, mai trist şi mai abandonat ca niciodată.
A locuit apoi, cu alţi români, într-o casă pe care o restructurau, până când patronul a început să le taie nejustificat din bani. Şi-a cerut drepturile, şi-a primit banii, dar a fost dat afară. Colegii, care datorită lui şi-au primit salariile, îi lăsau geamul deschis noaptea ca să poată intra şi, în caz că venea patronul în control, sărea înapoi, pe fereastră, în boscheţi. Au fost dimineţi când se trezea ud de rouă după o noapte petrecută sub cerul liber.
Femeia care i-a schimbat viaţa
„Am găsit alt loc de muncă. Munceam cu albanezii... Mă prindea radarul cu roaba plină de moloz, ciment sau alte materiale de construcţie. Dar seara, când ajungeam acasă eram mulţumit: o găsisem pe cea care mă luase în chirie şi care avea să devină soţia mea. E femeia care mi-a schimbat viaţa. Datorită ei şi sacrificiilor pe care le-a făcut pentru mine şi pentru noi, în numele familiei pe care o formasem, aveam curajul să sper într-un viitor mai luminos. Învăţasem o meserie care-mi plăcea, şi pe care mă hotărâsem s-o duc cât mai departe, să fac cinste familiei mele şi ţării mele! Nu am uitat că sunt român, nu mi-a fost ruşine de asta!”, ne-a povestit Daniel.
„Aici a lucrat mână de român”
„Am deschis o firmă de montaj marmură administrată exclusiv de familie, am făcut o parte din faţada clădirii unde se expune tot ce e legat de piatră şi de prelucrarea ei la Carrara (capitala mondială a marmurei), apoi am început să călătoresc în interes de serviciu. La Florenţa, am montat marmura din peste 60 de băi la Four Seasons Hotel. La Roma am făcut o parte din Ara Pacis, unul dintre cele mai importante muzee din oraş. Au urmat Milano, Geneva, Dublin, Londra, Barbados, iar faţada spitalului din Valenciennes poartă semnătura mea - o capodoperă arhitecturală în terra cotta şi inox. Am lucrat şi pe Coasta de Azur, iar la Monte Carlo am lucrat în apartamentele cu vedere la port, pe sub care trec bolizii de Formula 1. Dar cel mai tare m-a impresionat lucrarea de la Moscova: o mega-vilă, cu pază militară, unde am făcut «doar» nişte coloane de marmură, basoreliefuri şi alte «nimicuri» în jurul piscinei interne lungă de 50 de metri. Erau minus 27 de grade afară şi plus 30 în casă! Acolo am cunoscut adevărata ospitalitate rusească. Piatra e un material nobil, care rămâne de-a lungul timpului mărturie a ceea ce am creat. Eu mă simt mândru când merg pe undeva şi ştiu că "aici a lucrat mână de român!”, spune Daniel Nicolau.
Despre români, Daniel spune că lucrează ieftin şi bine şi nu pricepe de ce românii preferă constructorii italieni dintr-un snobism prostesc: "Băh, la mine la casă au lucrat italieni! Vezi ce şmecher sunt!”.
Criza…
Criza a lovit năprasnic în afacerea de familie a lui Daniel. Am creat o altă firmă, Marble & Granite Works, pe care a încercat s-o promoveze pe Facebook, şi din zece lucrători români şi italieni, câţi erau, au mai rămas doi, ceilalţi s-au împrăştiat care-ncotro, cu promisiunea că vor redeveni o gaşcă atunci când vor veni vremuri mai bune. „M-aş întoarce şi mâine în ţara mea, dacă aş reuşi să aduc o gură de aer proaspăt şi, de ce nu, să împart din experienţa acumulată. Cred că abia peste câţiva ani, conducătorii noştri îşi vor da seama ce nenorocire se va abate asupra României: toată elita, toată forţa de munca, tot viitorul promiţător e risipit în lumea largă. Va veni şi ziua în care se vor plăti păcatele… Eu viitorul mi-l văd acasă, nu ştiu de ce, dar aşa cred”, spune Daniel Nicolau.
Adevărul gol-goluţ - Ce înseamnă să fii „straniero”
Viaţa de emigrant înseamnă şi rasism, infracţionalitate ridicată, români abandonaţi prin spitale ca urmare a accidentelor la locul de muncă, iritanta confuzie între roman-rom, prostituţie, trafic de orice fel, fraude… „Peste tot eşti tratat ca un «straniero», poate să zică lumea ce-o zice, ăsta-i adevărul gol-goluţ”, spune gălăţeanul Daniel Nicolau.
De ce ne trebuie Schengen - Diplomaţia noastră doarme-n cizme
„Noi, emigranţii, ducem o viaţă paralelă între realitatea de aici şi cea din ţară. Mai aud câte un inteligent spunând că el nu are nevoie de spaţiul Schengen. Nici nu ştiţi câte lucrări am pierdut din cauză că sunt cetăţean român şi că diplomaţia noastră doarme-n cizme! Unde sunt bani şi s-ar putea mişca ceva, ne trebuie vize!”, spune cu revoltă Daniel Nicolau.
