Una dintre cele mai gustate cărţi ale diasporei româneşti este, în acest moment, romanul de debut al Irinei Pavlovici, „Cu dragoste despre un popor de cuci”. Spre deosebire de alte cărţi despre viaţa românilor în diaspora, pline de tristeţe şi dramatism, romanul Irinei Pavlovici are umor, ironie, incisivitate şi culoare, iar notele de melancolie sunt compensate de un optimism plin de vervă. Universul pitoresc al comunităţii româneşti din Paris - românce cu cariere sau divorţuri de succes, bone care se dedică îngrijirii familiilor conaţionale ca la mama acasă, romi care cântă în metrou - aşa cum se vede el din perspectiva unei românce emigrate în 1993 la Paris, se împleteşte cu o poveste de dragoste „complicată”. Romanul Irinei Pavlovici, absolventă a Facultăţii de Matematică din Bucureşti şi posesoarea unui master în finanţe internaţionale la Ecole de Hautes Études Commerciales din Paris, merită savurat, e uşor de citit şi greu de lăsat din mână.
Autoarea a acceptat să ne acorde un interviu:
- Cât de lungă e calea de la matematică şi finanţe internaţionale la roman?
- Greu e până te apuci să scrii, dacă simţi nevoia şi, evident, dacă ţi se pare că ai ceva de spus. În cazul meu, mă tot rodea problema identităţii şi a unui du-te-vino între două lumi. Personajul principal are aceeaşi problemă identitară şi nu ştie unde să-şi facă cuibul. Cartea nu dă un răspuns la această întrebare şi nici nu cred că există un răspuns la unde e mai bine să te aşezi odată ce ai luat calea exilului. Însă scrisul pentru mine a fost ca o eliberare şi am văzut cu surprindere că multe persoane se află în aceeaşi dilemă
- Cum s-a născut ideea cărţii?
- Cartea a pornit dintr-un sentiment de «unde mi-e locul?», «sunt româncă sau franţuzoaică?», «unde vreau într-adevăr să trăiesc?». Încă o dată, nu am găsit vreo soluţie şi nici nu am pretenţia de a oferi una, ci mai curând un fel de pace, mai cu seamă fiindcă lumea e plină de «cuci» în ziua de azi.
- „Suntem un popor de cuci, asta suntem! Trei milioane de cuci, hălăduind prin lume...”, scrieţi într-un paragraf al cărţii. De câte ori v-au încercat sentimentul sfâşietor de cuc şi dorul de codrul verde?
- În epoca noastră, sentimentul de dor de codrul verde nu mai este atât de sfâşietor. Ajunge să dai două click-uri pe net să-ţi iei un bilet de avion, tragi o gură de codru verde, iar între timp îţi dai seama şi de ce-ai plecat, fiindcă n-ai plecat degeaba şi tot aşa…. Tot ce ai lăsat în urmă îţi revine şi cu bune şi cu rele când te-ntorci acasă, şi aproape la fel cum erau când le-ai părăsit. Când evoluezi într-altă lume vezi cu mai mare acuitate metehnele autohtone, care-ţi revin ca un bumerang de cum ai ajuns la Otopeni. Ce-i uşor acum, şi nu era cazul înainte de Revoluţie, e că te poţi întoarce când vrei. De tot sau în vacanţă. Şi asta diminuează «sentimentul sfâsietor de cuc» pe care, cu siguranţă, îl aveau cei care îşi închipuiau că nu se vor putea întoarce vreodată.
- Sunteti stabilită în Franţa din 1993. În toţi aceşti ani cum s-a schimbat percepţia francezilor faţă de români?
- Sinceră să fiu, nu prea mi-am pus întrebarea fiindcă, odată mai mult sau mai putin «stabilit», are mai putină însemnătate de unde vii, ci cine eşti. Îţi alegi prietenii după afinităţi şi nu mai contează atât de tare ce sunt ei «la origine» cum le place să spună francezilor. Percepţia faţă de români s-a schimbat, spre negativ, din păcate, odată cu venirea masivă a romilor, cu care populaţia mai puţin cultivată ne asimilează evident. Eu personal nu am suferit din pricina asta, însă am cunoştinţe care devin subit belicoase de cum se atacă subiectul.
- V-ati simţit vreodată privită altfel pentru că sunteţi româncă?
- Nu, niciodată şi nu cred că are o mare importanţă. Cel puţin la Paris, care e un oraş foarte cosmopolit. Mai poţi fi privit ca pe calu’ breaz într-un orăşel de provincie, unde orice străin e ciudat, însă este din ce în ce mai puţin cazul.
- În Galaţi se vede adesea „dualitatea” românilor din diaspora care se dau italieni sau francezi când vin în ţară, dar suspină de dor şi de poftă după sarmale, covrigei, delicatese tradiţionale. Mai mult, în fiecare comunitate se naşte un soi de dialect, în care cuvintele româneşti se împletesc cu cele uzuale străine. La asta se adaugă încăpăţânarea unora dintre români de a le vorbi propriilor copii, aşa cum scrieţi în carte, „o engleză, o franceză sau o germană mai mult sau mai puţin aproximative, tot îndopându-i cu găluşte cu prune”. Ce limbă vor ajunge, peste ani, să vorbească aceşti copii? Cărei ţări îi vor aparţine cu sufletul şi inima?
- Depinde de fiecare părinte ce valori doreşte să-i transmită propriului copil. Aici am văzut de toate, o parte i-am şi schiţat în carte. Există caricatura de român «emancipat» şi «occidentalizat», care vorbeşte numai limba ţării în care a emigrat, cu copii câteodată născuţi în România. Bineînţeles că acei copii vorbesc prost sau deloc româneşte şi nu mai au ce să transmită generaţiei următoare, din moment ce şi ei de-abia stăpânesc câteva cuvinte. Există şi o a doua categorie, mulţi din cupluri mixte, care fac tot posibilul să le transmită celor mici limba şi cultura română. Oamenii ăştia vin în fiecare duminică la Ambasada din Paris, unde sunt cursuri de limbă română, îi vor duce în vacanţă în ţară şi vor face tot ce se poate ca aceşti copii să se simtă români. E greu de spus şi în cazul ăsta ce se va întâmpla cu generaţia de după, fiindcă, oricât ai face, când îţi faci clasele primare într-o ţară, limba ţării respective va fi prima limbă a oricărui individ. Cu anumite excepţii, evident. Copiii vor merge acolo unde îi vor îndruma sufletul, inima, găluştele cu prune… Mie mi se pare important să le transmitem tot ce putem. Apoi, ei vor alege după criterii care le sunt personale.
- Îi dedicaţi această primă carte fiului dumneavoastră, Andrei, în vârstă de nouă ani. Andrei va putea să citească, peste ani, această carte, în limba română a mamei lui?
- A început deja să o citească, dar, norocul meu, s-a plictisit repede. Dar ca să răspund la ceea ce cred că voiaţi să întrebaţi, Andrei vorbeşte perfect româneşte şi i-am vorbit dintotdeauna numai în română. Pentru mine personal, este o mare satisfacţie.
- Ce vă mai leagă acum de România?
- Enorm de multe lucruri. Sunt totuşi un om format în România, am terminat liceul şi facutatea la Bucureşti. În afară de părinţi, am mulţi prieteni care au rămas în ţară şi pe care îmi face mare plăcere să-i văd când revin sau să-i găzduiesc la Paris. Cum îmi doresc să-i transmit fiului meu cât mai mult din valorile românesti, vin destul de des în ţară.
- Ce urmează după "Cu dragoste despre un popor de cuci"?
- Ar mai urma o urmare… dar va mai dura puţin, timpul liber din păcate e foarte limitat.
