Şapte ani şi-au plănuit fuga din ţară. Capul familiei, bărbat foarte dibace, priceput la toate şi pasionat de navigaţie, a construit o barcă în care au urcat împreună cu copiii şi-au pornit pe Marea Neagră, către lumea liberă. Au eşuat pentru că li s-a rupt cârma, şi în final au ajuns la turci. Au cerut azil politic, şi de acolo şi-au pregătit saltul peste ocean. Astăzi trăiesc la Chicago, dar nu şi-au uitat sorgintea gălăţeană. Aceasta este doar una dintre spectaculoasele poveşti pe care jurnalistul gălăţean Ovidiu Popica le-a aflat chiar de la protagoniştii lor, în turneul de şapte săptămâni petrecute în comunităţile româneşti din Canada şi pe coasta de est a Statelor Unite.
Nu mai puţin impresionantă este povestea fugii din ţară a familiei Răchitan, care astăzi se ocupă de gura de rai românesc din Canada – Câmpul Românesc. Ovidiu Popica a aflat cum, câteva veri la rând, s-au antrenat pe lacul Snagov: „Dl Răchitan, cu o ţeavă de snorkeling, încerca să stea cât mai mult timp sub apă, iar soţia îl secunda din barcă, ei fiind chipurile la plimbare de agrement. Planul era ca el să treacă Dunărea înot şi să poată rezista sub apă suficient de mult cât să iasă din raza de acţiune a grănicerilor. Şi au reuşit să plece!”, i-au povestit jurnalistului gălăţean.
Acesta a acceptat să ne împărtăşească primele impresii după ce a luat pulsul diasporei româneşti în cadrul turneului în Lumea Nouă realizat împreună cu Grigore Cartianu şi Laurenţiu Ciocăzanu, autorii cărţii-document „Miracolul din noiembrie”.
„România rămâne «acasă»”
Ovidiu Popica ne-a mărturisit că, în comunităţile de români, au avut parte de primiri foarte călduroase. „Ne-am simţit extraordinar de apropiaţi de oamenii de acolo. Pentru cei mai mulţi dintre ei, România rămâne acasă. Am întâlnit şi oameni care au spus: «Nu mai am ce să caut acolo, nu vreau să mă mai întorc!», la fel cum am întâlnit mai mulţi care spun: «Aş vrea să mă reîntorc, dacă m-aş întoarce într-un altfel de ţară». Unii chiar îşi fac planuri în sensul acesta… şi s-ar putea la un moment dat, poate în 10-15 ani, să asistăm la un fenomen”, spune Ovidiu Popica.
Jurnalistul ne-a povestit cum cei care au fugit din ţară ca să scape de viaţa plină de restricţii, de regimul comunist, dorindu-şi să trăiască într-o lume liberă, stau cu ochii permanent la ce se întâmplă în România, sunt foarte conectaţi la lumea de aici. Şi, graţie reţelelor de socializare şi informaţiilor pe internet, au acces mult mai uşor la veştile despre ceea ce se întâmplă în ţară, despre cum se trăieşte aici, cum se face politică aici.
„Parola de identificare într-o lume cosmopolită”
„Marea majoritate a celor pe care i-am întâlnit sunt mai ataşaţi de ţară, de drapel, de ideea de port tradiţional, poartă cu mare mândrie costume populare la întrunirile lor, femeile poartă ia românească. Românismul, acolo, pare să fie un fel de o parolă de identificare într-o lume cosmopolită, în care fiecare vine cu propria lui cultură. Ţin la rădăcini, duc dorul mâncării de acasă şi, cumva, unii dintre ei, încearcă să trăiască cât mai româneşte posibil. Am văzut case care sunt decorate în stil tradiţional românesc”, ne-a povestit Ovidiu Popica.
Pe de altă parte, spune gazetarul, sunt oameni care s-au simţit mai bine integrându-se acolo şi topindu-se, practic, în lumea multiculturală de peste ocean. „Nu urăsc România - pentru că nu am simţit asta - ci se simt foarte bine acolo unde sunt. Pentru ei, adopţia a fost mai convingătoare şi poate chiar dacă nu frecventează foarte des întrunirile comunităţii româneşti tot se mai duc pentru că aud vorbindu-se aceeaşi limbă. Există un set de valori tradiţionale comune pe care le împărtăşesc şi cumva se simt mai bine printre ai lor, dar fără să fie patetici sau foarte sentimentali. Aşa cum există şi oameni care ar vrea să ştie tot timpul ce se întâmplă aici şi se uită tot timpul cu un ochi la România pentru că ar fi pentru ei o opţiune de întoarcere, mai ales la anii pensiei”, ne-a povestit Ovidiu Popica.
O nouă generaţie de pui de român
Gazetarul gălăţean a descoperit cu bucurie nu doar că românii de peste ocean vorbesc româneşte – chiar dacă unii au căpătat un accent care îi face şi pe ei să zâmbească – ci şi copiii lor. „Am petrecut destul de mult timp cu copiii din trei generaţii şi mi-au făcut toţi o impresie foarte bună. Fetiţele minunate ale familiei Dondaş, care locuieşte lângă Toronto, vor veni în vara aceasta, cu familia, în vizită la rudele din Brăila. Am întâlnit un puşti absolut fabulos tot lângă Toronto, pe Alec, dar l-am cunoscut şi pe Dragoş, un tânăr de 21-22 de ani, a cărui mamă este gălăţeancă. Dragoş ne-a făcut o surpriză foarte plăcută. La început a glumit cu noi, a spus că nu ştie deloc româneşte. Am schimbat câteva vorbe de bun-venit în engleză, şi pe urmă nu a mai rezistat şi a zis «Chiar ştiu româneşte». E adevărat că-şi caută unele cuvinte, dar e normal pentru că ei trăiesc într-o comunitate cosmopolită, au colegi de şcoală, de grădiniţă care folosesc toţi limba engleză şi evident e mult mai uşor să comunice în engleză, dar ce am remarcat este că părinţii au avut grijă şi i-au învăţat limba maternă şi unii dintre ei se descurcă chiar bine”, ne-a dezvăluit gazetarul gălăţean.
Potrivit lui Ovidiu Popica, ori de câte ori au ocazia, părinţii îşi aduc copiii în România pentru că vor să le arate din ce ţară au venit. „Ce ştiu copiii emigranţilor români despre România? Ştiu că e o ţară frumoasă. Unii descoperă, de pildă, iarba şi animalele, pentru că mai au bunici pe la ţară. Şi descoperă că brânza feta nu creşte în magazine… Le plac locurile, vacanţele, dar, până la urmă, lumea lor va fi acolo. Ei sunt cetăţenii unei alte ţări – canadieni, americani”, a punctat jurnalistul.
În paginile viitoare de Diaspora veţi mai putea citi dintre experienţele trăite de Ovidiu Popica în turneul de peste ocean.
