Urmărire ca-n Basme (IV)

Scris de Ion Zimbru

Vineri, 29 Decembrie 2017 00:00

"Ce tristă şi tulburătoare poemă autobiografică mi-ai re/citit, venerabilă şi naivă Marie Păpădie!" - îi zic după câteva minute de respirare şi după câteva linguriţe cu şerbet. Maria tace printre lacrimi pe care vrea să şi le ascundă, însă nu poate! De fapt, şi eu simt că mi se suie inima la gât, că mă apropii din ce în ce mai clar şi mai mult de sufletul celei care, Atunci, voia să se azvârle în Dunăre pentru că se credea insuportabilă fizic! "Noroc, mare noroc am avut de prezenţa ta! Dacă n-ai fi fost Acolo, sigur astăzi eram cel mult o amintire! Uite, după acel moment critic pentru Fiinţa mea, m-am apucat de citit minuţios toate cărţile pe care (mi) le-ai lăsat când ai plecat cum chiriaşul grăbit al lui George Topârceanu! Ş-apoi, cu părere de rău că nu te-am ascultat cu propunerea legată de Ioanid Romanescu şi Convorbiri Literare, m-am apucat de scris, de mâzgălit, vorba lui Ion Creangă despre cei care se-nconjoară cu hârţoage, fără să cunoască dacă-s bune măcar de zama oului! Uite, vreau să le asculţi şi să-mi spui dacă au vro valoare pe Altarul Poeziei! Da?" - zice. Sigur că da! Şi iată ce mi-i dat să mai aud!... "Uite cum miroase-a lemne/ de vioară, chiar s-aude/ fin acordul Nemuririi/ dinspre ramuri, spre pământ,/ unde-n Aria Iubirii/ stau şi-aşteaptă Mere Crude/ pentru Mire şi Mireasă,/ pentru Eşti şi pentru Sînt!// Trebuie să vină (grabnic!)/ Lutierii şi să scoată/ din aceste lemne Sfinte/ simplul cel Mi, Re, La, Sol/ întru Aria Nuntirii,/ pentru-această lungă Roată,/ întru Eşti şi Sînt... Doime/ în acelaşi Rostogol!// Uite, vine Stradivarius,/ vine Mozart... vin cu toţii/ cei ce ştiu să ia din lemne/ tot ce tace şi-i în plus,/ şi s-aştearnă (ce rămâne)/ la-nceputurile Roţii.../ (Roata cea de mai-nainte,/ mai de Jos şi mai de Sus!)// Dacă vii, începe Roata/ cea mai lungă şi mai multă.../ o să-ţi dau numai o vorbă,/ o să-ţi fac numai un semn:/ să nu pui pe Foc (Vioara)/ Niciodată... hai ş-ascultă/ Des/Cântarea Liniştirii/ din Adâncul cestui Lemn!"//... Îi fac semn să se oprească! Textul e copleşitor! E dumnezeiesc! Chiar aud Vioara cum coboară din Poem... şi începe să Des/Cânte acest Moment Astral! Camera în care am stat odinioară, ca un chiriaş extrem de serios, se umple cu toţi Lutierii şi cu toţi Muzicienii din Lume! Şi, parcă intuind Presiunea întâmplării, scot şi acordează Vioarele... şi, reverenţioşi în Prezenţa şi în Memoria şi întru Slava Veşniciei, ca-ntr-o Orchestră Divină, încep să smulgă (din Adâncul Lemnelor Sfinte) Cântecul de Lebădă al Păpădiei!... (Stai aşa!)