Da, aşa mi-a spus mama când am plecat în cătănie, după ce mi-am frânt femurul din dreapta, după ce m-a dres baba Miţa, doftoroaia... şi după ce am mâncat, la ţaţa Marghioala, poale-n brâu cu gura plină: "Ai grijă, ai grijă, nu mai umbla cu marghioale!"...
După doi ani - un an şi patru anotimpuri, cum ziceau caporalii şi sergenţii, ca să facă băşcălie de răcani - m-am întors de sub arme şi de sub flamuri! Mama era la poartă! Plângea!... O aud şi acum: "Marghioala s-a stins! Şi tu nici măcar nu i-ai mulţumit că te-a doftoricit! Că puteai să rămâi beteag! Şi nici coanei Miţa nu i-ai zis nici un cuvânt de mulţam! Puteai măcar să le scrii din armată, că tare m-au mai întrebat despre tine!... Acu’, babele ca babele, dar nici Ilenei n-ai vrut să-i scrii vro două rânduri, adică să-i răspunzi la epistolele sale? Mereu a venit şi s-a plâns că i-i dor! Mereu a venit şi a cântat "zărzărică, zărzărea"... dar tu nu m-ai ascultat, ai umblat cu marghioale, adică! Sărmănica fetişcană, când a simţit că-ţi este indiferentă, că nu dai nici un gologan pe viaţa ei, a pus mâna şi s-a măritat! Scrie măcar acu’, şi pentru Marghioala, şi pentru Ileana! Aşa, ca să-ţi eliberezi sufletul, să nu porţi povara remuşcărilor până la moarte... şi chiar şi dincolo de moarte! Da?"... Sigur că da! Zic "sigur că da"... şi mă comport! Astfel!
"şi am să stau cu tine o noapte/... (o noapte a crizantemelor lungi!).../ eu am să-ţi las nişte toamnă/ şi tu ai să începi să arunci/ cu septembrie-n toate zilele mele/ legate-mirate de-o stea.../ (de steaua care-mi face lumină/ şi o aşterne-aşterne pe naşterea mea!)// şi am să stau cu tine o viaţă... (o viaţă a crizantemelor lungi!).../ şi n-am să-ţi ajung niciodată,/ şi niciodată n-ai să-mi ajungi!"//...
"mi-a bătut mireasa la poartă,/ dar nici măcar nu am vrut s-o aud!/ şi mi-a bătut mireasa în fereastră,/ dar nici măcar s-o văd nu m-am uitat!/ mi-a bătut mireasa în uşă,/ dar nici măcar nu i-am strigat să plece!/ mi-a bătut mireasa în vis,/ dar nici măcar nu m-am trezit/ să-i văd rochia albă, fără de sfârşit!...// şi mi-a bătut vântul mireasa la poartă,/ la fereastră, la uşă, în somn şi în vis.../ dar nimic nu i-am deschis.../ nimic, nimic, nimic nu i-am deschis!.../ şi a rămas afară mireasă!/ şi a nins!...// şi am ieşit să mă bată vântul.../ şi mireasa m-a (ne)(cu)prins în braţele-i/ lungi cât albul rochiei fără sfârşit!"//... [Publicitate: "Remuşcarea este forma etică a regretului" - (Emil Cioran)]
